Adaptarea la regulile casei cu rigori si multe apostrofari poate fi una dintre cauzele depresiei în cazul femeilor care îngrijesc batrânii Italiei.

Publicat:21.09.2018, 09:06

Sunt tocmite în general de copiii acestora, însa oamenii în vârsta refuza în prima faza sa fie ajutati si sa tolereze un strain. Campania SINDROMUL ITALIA va spune povestea unei românce care ajuta un barbat cu scleroza în placi, dupa ce a avut grija si de sotia acestuia, moarta între timp.

Plânge când povesteste cum a aflat, târziu, ca fiica ei îi îmbraca hainele lasate acasa si le strângea în brate, ori de câte ori pleca de lânga ea. Adaptarea la regulile casei e un lucru deloc usor în munca de badanta, mai ales în contextul în care unii dintre italieni sunt extrem de stricti în privinta tabieturilor.

Rares Nastase: “Doamna Tobos? De la PROTV va deranjam!”


Violeta Tobos e tulceanca si lucreaza din 2005 în casa unor itaieni. Mai întâi a facut curatenie si a îngrijit batrâna din familie, iar dupa ce aceasta s-a stins, a ramas sa aiba grija si de sotul ei. În apartamentul aflat la parterul unei cladiri din buricul Bolognei, femeia se simte astazi ca la ea acasa. Dovada stau pozele cu familia ei din România, expuse pe pereti si pe mobila din sufragerie.

Violeta: “Mama mea cu tatal meu, tatal meu a murit în 2000, fetita mea când avea 8 luni, fetita mea când avea 18 ani, eu eram deja plecata. La 21 si casatorita.” 
 

Rares Nastase: “Deci acolo sunt pozele de la biserica? Fiica si ginerele?” 
 

Violeta: “Când am botezat baietelul, da.”

Însa pâna la poze cu toti ai ei în casa italienilor a fost cale lunga.

Violeta: “La “badante” este un orario continuo, pentru ca nu poti sta chiar si cu o persoana. Îl vezi, e pe picioare. Nu poti sa stai 24 din 24. Cu doua ore libere nu stiu când si o jumatate de zi, nu stiu când. E imposibil.” 
 

Rares Nastase: “Asa apare acest sindrom al badantei?” 
 

Violeta: “Asa apare. Lipsa de comunicare, apoi stai cu gândul acasa, te gândesti ce ai acasa, te gândesti ce-i de facut. Si sunt un pic egoisti batrânii lor. Îti cer perfectiune, dar nu stiu nici ei ce este perfectiune. Unii îti gasesc din te miri ce, li se pare lor. ”

E si diferenta de vârsta, de culturi, de educatie, si toate pot însemna un calvar.

Violeta: “Vii, ai intrat în casa, ai intrat imediat…începe la ora 2, la 3 esti în pâine. Nu cunosti casa, limba, nu cunosti persoana, se întâmpla ca batrânul sa doarma ziua si noptea sa faca strada prin casa, e greu!”

Batrânul are scleroza în placi, iar boala avanseaza. Recunoaste ca sotia sa defuncta nu i-a facut zile usoare româncei.

Batrânul italian: “Din cât îmi dau seama, badantele care vin în Italia sa aiba grija de batrâni, au nevoie de un loc de munca, au bunavointa, dar trec prin lucruri insuportabile.” 
 

Rares Nastase: “Da?” 
 

Batrânul italian: “Da, pentru ca daca gasesti un batrân, eu sunt un caz special, în primul rând nu vor pe nimeni în casa pentru ca e un strain, si e diferit, si apoi nu au o secunda de pauza pentru ca le spune acest obiect îl pui aici, dar nu mai încolo, chiar aici. Cu sotia mea nu le-a fost usor, pentru ca era foarte tipicara. Daca nu faceai cum trebuie, a doua zi nu mai veneai!”

Adaptarea la regulile casei se impunea în contextul în care Violeta era cu gândul la Tulcea, la fiica ei. Nu se poate obisnui nici astazi cu anii pierduti din copilaria fiicei ei, pe vremea când a lasat-o în România, în grija tatalui. Sunt amintiri care o bântuie si acum.

Violeta: ”Îmi lua hainele si simtea parfumul! Aveam pardesiu, care a tinut mai mult parfumul pe care îl foloseam si zicea ca îl lua si îl mirosea, ma simte aproape. Nu era Facebook, ne auzeam doar la telefon. Nu mi-a lasat niciodata sa înteleg ca simte lipsa mea. Nu mai reuseam sa vorbim între noi, am venit cu un microbuz ..atunci, era un microbuz pe saptamâna, tot drumul am plâns!”

Elena Popescu, medic psihiatru la Socola: “Mediu nou, trebuie sa te acomodezi, nu mai spun ca mâncarea e alta.”

Violeta: “Mai sunt si persoane care spun ca trebuie sa manânci ce manânc eu. Au trecut ani pâna m-am acomodat cu pasta, pentru ca era grea pentru mine. Mâncam si mergeam si dadeam la baie totul afara. În casa asta se mânca pasta în fiecare zi la 12. Pentru ca asa erau obisnuiti. ”

L-a adus pe batrân la Tulcea sa îi arate locurile natale, dar si-a adus si sotul la Bologna pentru a-i arata cum traieste si munceste ea. Nu vrea sa se considere badanta, prefera sa spuna ca are grija de casa unui om si de el.

Batrânul i-a permis sa îi foloseasca masina si îsi poate vizita fiica. Vede partea pozitiva a vietii, avantajele unei meserii care îi permite sa puna aproape tot salariul deoparte. Din ce câstiga plateste lunar o femeie în România sa aiba grija de mama ei.

Violeta: “I-am trimis bani, am o fata, îmi platesc fata care are grija de ea, e o viata, e o lume stresata. Practic plecam pe strada si nu stim în care parte sa ne ducem! Unde trebuie sa ajungem sau ce trebuie sa facem!”

Violeta: “Ma gândesc în fiecare zi, de ce nu pot sa stau sa am eu grija de ea si sa stau aici sa am grija de altcineva! Dar când am plecat eu ea înca era bine si niciodata nu te gândesti ca pleci pentru un timp anume. E foarte dureros, pentru ca eu mi-am iubit foarte mult parintii.”

Din banii adunati muncind în Italia au cumparat  un apartament, la Tulcea, pentru fiica sa.

Violeta: “Ea (n.r. fiica) si îmi pare rau sa o zic, nu vrea sa se întoarca, ea nu vrea nici în vacante sa se mai duca acasa.” 
Rares Nastase: “Dumneavoastra daca nu ati mai avea-o pe mama ati mai reveni?” 
Violeta: “Sincer? Nu.”

Gabriela Bondoc, medic psihiatru: “Sunt niste simptome, vorbim de o dificultate, când avem o trauma vorbim despre o tulburare de stres post traumatic. Si orice lucru care îti aduce aminte de trauma ta, îti provoaca o aducere aminte ”

Violeta: “Daca am avea toti vointa asta de a face ceva, si ma refer la politicieni în primul rând. Eu ma întorc, eu am investit 60 si de mii de euro în apartamentul asta, deci banii s-au dus în tara, tu ce îmi oferi? Banii, noi care muncim unde îi trimite, în tara? ”

Au plecat împovarate de nevoi, si fara alternative. Neoficial, peste 500.000 de copii din România traiesc sau au trait experienta copilariei fara unul sau ambii parinti, în ultimele doua decenii. Prea putini dintre ei ajung în final, sa fie lânga mama.