De la situatii disperate in Romania, unde si-au pierdut locul de munca, dar au ramas cu ipoteci, la calvarul unei vieti in Italia, care insa le-a permis sa isi tina copiii in scoli si facultati.

Publicat:24.09.2018, 08:36



Un cerc vicios din care aceste femei nu pot iesi.

Pasesc într-o capcana pentru ca pleaca pentru un an sau doi si ajung îngrijitoare pe viata. Presa de la Roma le numeste “detinutele albe” si relateaza ca italiencele nu accepta o astfel de meserie tocmai pentru ca presupune traiul în umbra batrânilor. Exista, însa, si cazuri, putine, de îngrijitoare care reusesc sa duca o viata decenta în casele celor care îi angajeaza.

Munca peste hotare, în conditiile ruperii de familie, poate avea efecte devastatoare, mai ales acolo unde mamele plecate nici macar nu pot comunica între ele.

Badantele noastre ajung sa aiba grija si de batrâni aflati în localitati de la distante mai mari de marile orase. La 20-30, chiar 50 de kilometri de un centru urbanistic important. Si atunci sunt izolate, le e mai greu sa ia autobuzul, trenul pentru a se aduna în singura zi libera din saptamâna. Sunt doar 2 ore pe care le au libere pe zi, conform legii, si nu au unde sa se duca în cele doua ore.

În comuna Budrio aceste femei vin la biserica, în cele doua ore libere. Îngrijesc batrâni pe la ferme din sate diferite, iar locasul ortodox din zona e locul unde se aduna zilnic. Proprietara masinii e din Vaslui, cealalta e suceveanca si s-au cunoscut si împrietenit în Italia.

Se simt ca într-o familie si îsi deapana povestile. Ea are 3 copii în România, la Piatra Neamt, i-a parasit de mici. Mezina avea doar 7 luni, nici macar nu o întarcase. Au trecut 8 ani de atunci, si mama e tot prin Italia. 



“Pe aia mica o alaptam, ne-am oprit, am lasat-o la parintii mei, mi-au tinut-o, m-am rugat, la început nu au vrut sa mi-o tina pentru ca e foarte mica. Trebuia sa plec
”, spune femeia.

Gabriela Bondoc, medic psihiatru: “Separarea de mama la vârste foarte mici provoaca tulburari mari de anxietate, ramâne o durere profunda în sufletul copilului.”


Prietena ei învata sa devina asistent medical. Viseaza sa nu mai fie badanta în urmatorii ani, ci sa lucreze intr-un spital sau un sanatoriu de sanatate.

Elena a fost profesoara în România, a predat la o scoala din Vaslui. Nu-i e rusine ca ingrjjeste batrâni în Italia, dar sustine ca termenul “badante” e folosit în sens peiorativ.

Elena, îngrijitoare batrâni: “Noi facem asistenta domiciliara. Si profesorii nostri spun ca nu e corect utilizat. Si acum si în România, badanta, badanta, vine din verbul “a bada”, “badare” a avea grija. Dar batrânul meu, unde am lucrat, spunea ca badare aveau oamenii grija de animale, în sensul asta, si atunci e peiorativ, da. Si multa lumea are tenta asta de a lua în râs, de a batjocori grupul asta care e de fapt e foarte mare, peste un milion de badante.”


O situatie tentionata, acasa în familie, cu un sot care i-a parasit, au împins-o sa plece si ea de lânga copii.

Elena,îngrijitoare batrâni: “Mi-am lasat 3 fete. Erau la liceu si cea mica era în clasa a sasea”.


“Atunci ne-am dat seama ca situatia e chiar grava, nu e cum credem noi. În seara asta a spus ca pleaca, am vazut-o pe bunica si apoi a plecat. Si ne-am vazut singure. In prima faza apare dorul si apoi îti dai seama ca trebuie sa te descurci cu tot ce se descurca ea înainte”, povesteste fiica Elenei.

Elena: “Dorul de copii e cel mai mare, cel mai crunt, în spatele zâmbetului meu e o mare de lacrimi.”


Parintele ortodox vine din Salaj si e stabilit de 6 ani la Budrio. Considera ca slujbele si întâlnirile de la biserica pot tine loc psihoterapiei si spune enoriasilor în fiecare duminica despre socul plecarii mamelor din familiile românesti.

Aceste femei au intrat într-o capcana. Nu si-au dat de la început seama ca îsi vor pierde statutul de mame si sotii, în momentul în care se vor înhama la un asemenea sacrificiu. Au constientizat când era prea târziu, iar acum nu mai pot da înapoi. Daca se întorc la familie, stiu ca nu mai pot finanta casa si atunci îsi vor pierde si acest nou rol. Nu îsi pot blama nici meseria din Italia, pentru ca fara acest loc de munca, ar fi neputincioase în România. Ramân peste hotare si viseaza ca la un moment dat se vor întoarce.

Cele mai multe dintre ele au astazi copiii mari. Nu mai au pentru ce sa se întoarca în locurile natale pentru ca, foarte des, nu îsi mai gasesc viata pe care au lasat-o. Fie se obisnuiesc cu viata din Italia, fie conditiile de acasa sunt diferite. Si realizeaza ca daca se întorc, ar reveni la un stil de viata cu care s-au dezobisnuit. De aici si neputinta de a renunta la aceasta meserie, chiar daca presupune atâta sacrificiu. 



O asistenta împarte ceai batrânilor, într-un satuc de la periferia Bologniei, unde functioneaza un centru privat. Italienii le numesc case de odihna. Batrânii si familiile lor platesc aproape la fel cât i-ar costa îngrijirea la domiciliu, si fiecare are camera lui. La centru majoritatea infirmierelor provin din alte tari. Ea e românca si a venit în Italia, dar si-a dorit sa devina infirmiera, pentru a avea copiii langa ea.

Ileana Pulpa Patrulescu, infirmiera la Bologna: “A murit sotul, nu aveam cu cine sa îi las, si trebuia sa îi aduc aici, familia respectiva, la care faceam badanta, a zis ca nu îmi accepta”.


A stat prin casele italienilor pâna în momentul când i-a murit sotul, în România. Ea era în al 4-lea an în peninsula si nu a vrut sa îsi lase cei 3 copii, doua fete si un baiat, în seama bunicilor.

Gabriela Bondoc, medic psihiatru: “Cu siguranta sunt niste supape emotionale si nu întotdeauna functioneaza, dar de multe ori e tot ce poti face ca sa poti face fata dorului si anxietatii.”″


Noua viata, alaturi de copii, a presupus o chirie, si lunar, alte cheltuieli suplimentare, ce vin la pachet odata cu traiul în alta locuinta. Ileana si-a gasit la Bologna un alt sot, tot roman, si împreuna au crescut copiii ei. În doi a fost mai usor.

Ileana: “Fata cea mijlocie, Cristina, de câte ori plecam, faceam o valiza mare, si ea proba daca intra în acea valiza. Ar fi vrut sa se bage în valiza, sa vina cu mine.”


La 3 dupa-amiaza îsi termina tura, se urca în masina si pleaca acasa. Drumul zilnic, o ora de condus prin sate si comune, i se pare minunat fata de perioadele când pazea o batrâna, între 4 pereti, cât e ziua de lunga. Carnetul l-a dobândit tot în Italia, si odata cu masina au venit la pachet alte cheltuieli. 



Nu e numai drama femeii care paraseste caminul, ci mai ales a copiilor care înteleg ca bucuria revederii a tinut doar 2 saptamâni, cel mult o luna, dupa care vor fi din nou parasiti. Anii când mama nu a fost lânga ei au însemnat o maturizare timpurie, fenomen regasit la toti cei parasiti de mici.



Doar fiul Elenei locuieste împreuna cu mama, e înca la liceu. Fiica cea mare s-a casatorit în România, dar a emigrat, cu sotul, în Marea Britanie, iar fiica mijlocie traieste la Verona. Când mama lor a plecat de acasa, el avea 6 ani, iar surorile 9 si respectiv 12. 

 

În centrul unde lucreaza, colegele italience nu îsi pot închipui o meserie de badanta, în care sa convietuiesti în aceeasi casa cu cel de care ai grija, lasând familia departe.

Mina, infirmiera italianca: ″Îngrijitoarele românce care vin în Italia au nevoie de bani, trebuie sa trimita acasa, si atunci accepta sa locuiasca în casa batrânilor. Noi, italienii, eu, de exemplu, pot sta badanta de dimineata pâna seara, dar eu vreau sa ma duc la mine acasa. Pentru ca eu am aici familia, îi am pe toti”.


Sefa româncei e din Sicilia, din Palermo. Spune ca din orasul natal, din Sudul Italiei, pâna la Bologna, e practic aceeasi distanta ca din România, însa siciliencele care vin sa munceasca în nordul peninsulei migreaza cu sotul si copiii, nu sunt dispuse sa lucreze asa cum fac româncele. 



Ileana, infirmiera: “Am primit vestea ca a murit tatal meu. În toate structurile în care am lucrat, aveam anumiti batrâni,  faceam asemanarea între ei ca seamana cu tata, seamana cu mama, seamana cu soacra, cu socrul meu. De exemplu, el este aici de ne ajuta, mi se pare a fi tatal meu, de câte ori ma vede ma îmbratiseaza si ma gandesc la tata”.


Gabriela Bondoc, medic primar psihiatru: “Ajungi într-o stare de gol, de amorteala, pentru ca acea amorteala te fereste sa intri în contact cu durerea si sa mergi înainte”.


În anul centenarului România e saraca în romani. Oficial au parasit tara aproape 3 milioane si jumatate, iar cei mai multi sunt în Italia. Acolo gasesti câteva sute de mii de românce. Femei ale caror familii sunt întregi doar o data pe an, câteva saptamâni, atunci când vin acasa. În restul anului, traiesc viata celor de care au grija.

Reportaj realizat de Stirileprotv.ro.