Imaginati-va ca va vedeti familia o data la 4 ani. Ca va strangeti in brate copiii dupa aproape o jumatate de deceniu. In tot acest timp, ei " cresc" in fotografii.

Astfel apare stresul româncelor care îngrijesc batrâni peste hotare. Asa se instaleaza un sindrom crunt, pentru care mai multi psihiatri italieni s-au deplasat în România, ca sa afle cum poate fi rezolvata problema.

Campania Stirilor Pro TV “Sindromul Italia” ajunge si la Iasi, la Spitalul Socola, dar si în orasele italiene unde femeile se plâng de o epuizare psihica apasatoare. Lipsa cu anii de lânga cei dragi, în unele cazuri, le duce la suicid.

Le recunosti usor, ies la aer exact în cele doua ore de pauza, dupa prânz, si butoneaza intens telefoanele. Intra pe internet, pe retelele de socializare si vorbesc cu cei din familie, acasa. Pe una dintre bancute, e si un grup de românce.

Nu sunt în pauza, ci le sunt platite si aceste ore suplimentar, pentru ca au iesit la plimbare cu batrânele de care au grija.

Badante: “Tremura, are Parkinson. Uite. Da-i palaria, ca poate de asta. Salut-o pe Vicky.”

Vicky e de fapt Victoria, e plecata din Galati si la Ferrara iese în parc sa întrebe celelalte românce despre un nou loc de munca, dupa ce în urma cu 4 luni a decedat batrânica de care avea grija.

Victoria Malairau: “M-a terminat psihic, pentru ca ridic-o, pune-o în carut, pune-o în fotoliu. Nu voia sa stea, voia sa plece pe picioarele ei si nu era capabila, se târa pe fotoliu, da-mi bastonul, da-mi bastonul. ”

Pe nepotul ei nu l-a vazut de 7 ani si daca nu ar fi câteva poze trimise de fiica, pe telefon, abia l-ar recunoaste pe strada. Familia fiicei s-a mutat în Regatul Unit, iar Victorita spune ca pentru nepotul ajuns la vârsta adolescentei, socul a fost major.

Victoria Malairau: ”Îmi este foarte dor de el si vreau, si de el si de cel mare, si de fiica-mea, si asta, dar pentru Sebi, care mi-a rupt inima, multa sanatate si nu stiu ... nu mai iese din casa.”

Medic: “Asa arata depresia, e o forma a ei.”

Cele mai multe sunt trecute de 40 de ani. Primele au ajuns în Italia pe la începutul anilor 2000, asa ca au adunat câte 15, aproape 20 de ani de viata traita pe post de umbre ale batrânilor Italiei.

Tanta Craiciu e de la Vedea, Giurgiu. Locul natal si-l vede rar.

Tanta Craiciu: ”Gânditi-va ca eu am plecat acasa dupa doi ani si 4 luni. Si cel putin în ultima perioada nu mai puteam, nu mai rezistam.

Eu ma gândesc ca în curând ajung eu în locul ei (n.r. locul femeii pe care o îngrijeste), pentru ca sunt obosita psihic.”

Un grup de psihiatri si antropologi italieni a ajuns în luna ianuarie la Iasi pentru a studia fenomenul pe care ei l-au denumit “Sindromul Italia” sau “Sindromul Badantelor”.

Psihoterapeutii români si italieni au identificat mai multe socuri, prin care trec succesiv sau concomitent:

- În primul rând e plecarea, renuntarea la statutul social de acasa, pentru cel de îngrijitoare la un batrân, 

- Apoi urmeaza adaptarea la viata într-o tara straina, dar si 
adaptarea la o casa straina: cu reguli mai mult sau mai putin drastice, cu ocara si scandal, cu sentimentul ca badanta e o doar sluga.

- La asta se adauga blamarea din partea celor de acasa - parinti, sot, copii, adica fix cei pentru care munceste sa strânga bani, carora le trimite sumele câstigate, sunt cei care îi reproseaza femeii ca a plecat.

Elena Popescu, medic psihiatru la Spitalul Socola: “Ele nu au un loc al loc, un spatiu intim doar al lor si doi trei ani încep sa constientizeze ruptura de familie. La un moment dat ele devin ermetice, se închid în ele.”

Aceste femei sunt de fapt generatia româncelor care au prins în tara disponibilizarile masive. Au plecat din orase romanesti care astazi mor încet si sigur. Sunt foste lucratoare în fabrici, contabile, subinginere si chiar profesoare ramase fara serviciu, cu soti dati si ei afara din industria de stat falimentara.

Tanta Craiciu: “Nu stii care e sarbatoare, nu stii care e duminica, nu stii ca e Craciun, ca e Paste. Toate sunt la fel.”

Elena Popescu, medic psihiatru la Spitalul Socola: “Sunt aceste sarbatori ortodoxe, ele îsi dau seama ca din femeia care facea totul si se ocupa de tot în casa, ele nici nu mai pot ajunge la familie.”

Tanta Craiciu: ’Cel mai mare regret este ca nu pot ajunge lânga ei, sa fiu cu ei.

Eu am nopti întregi în care nu dorm. Nu doarme, e boala ei, asa.”

Toate spun ca în aceasta meserie câstigi bani, dar pierzi ani.

Tanta Craiciu: “Nopti nedormite, nu stim de familie, ce se întâmpla, stiti cum este, noi suntem aici, gândul nostru e aici, dar jumatate e în tara. Fiindca avem parinti, copii.

E un efort psihic, nu fizic, pentru ca ea merge pe picioare. În schimb daca e cu capul, e ca si cum nu vorbesti cu nimeni. Si trebuie sa stai în permanenta în spatele ei, dimineata, zi, seara, nonstop.”

Traiesc în realitatea lor, la care vrând, nevrând, le fac partase si pe românce.

Elena Popescu, medic psihiatru la Spitalul Socola: “Nu au un timp liber al lor, nu au un spatiu intim, iar la scurt timp, jumatate de an, doi, descopera acea mare ruptura de familie.”

Badante: ”În 7 ani am fost acasa de doua ori si de 4 ani nu am mai fost acasa! Libere nu am adunat, la babuta care a murit, ieseam doar sâmbata!”

Elena Popescu, medic psihiatru: “Sunt femei care vor sa se întoarca, depinde ce au acasa, care e situatia. Aici e important mediul, a ramas acelasi, familia e aceeasi? Unita, destramata, copiii sunt mici, sunt mari? Ce mai au de facut?”

Victoria Malairau: “Am zis, mai prind si locul asta de munca, ca mai pot, si pe urma gata, ma întorc acasa. Chiar plec acasa. Nu ca sa ramân aici, nu mai vin. Mai vreau un contract.”

Cele mai multe devin dependente de aceasta viata. Celor aflate de multi ani în Italia li se adauga alte si alte femei, care iau drumul Italiei. Exodul româncelor pare de neoprit. Mirajul banilor câstigati în peninsula Italiei le atrage, dar le si consuma.