Apar tot felul de acuzatii din partea celor carora le trimite banii.

Ele sunt o pierdere si pentru societatea româneasca, care deja e în criza de forta de munca. Sub nicio forma însa nu trebuie sa le învinovatim pe aceste femei, care pleaca îngrijitoare în Italia. Si pe care nimeni nu le obliga sa traiasca asa. Dar nu stiu cum altfel sa-si câstige pâinea, pentru ele si pentru cei lasati în urma, noteaza Stirileprotv.ro.

În alt cartier din Bologna traieste Nicolita. Si ea lucreaza cu orar non-stop. Zi si noapte. 

În acte are pauze, câte doua ore zilnic, si sâmbata integral. Dar au convenit sa fie platita suplimentar.

Nicolita, îngrijitoare: “Sunt niste bani în plus! Mai câstigi înca jumatate. Daca mai prinzi si o sarbatoare, 2 iunie mi-o plateste cu 50 de euro, daca stau în casa.”

Sora sa a adus-o în Italia, pentru ca nu mai facea fata si i-a propus sa o înlocuiasca, pe perioade scurte, cât venea în România. Si au facut asa pâna când sora si-a gasit alta batrâna de care sa aiba grija. Apoi sora ei s-a îmbolnavit, s-a întors în România si s-a stins.

“Faceam schimb cu sora mea. Si întotdeauna când pleca de aici ma ruga: Ai grija de baba!, Ai grija de baba! Sa mai facem si noi niste banuti sa mai ajutam si noi copiii! Si a murit sora mea, înaintea babei! ”, povesteste femeia.

Nicolita a intrat într-o depresie. Pentru ca în timp ce ea vedea de o batrâna în Italia, i s-a stins si barbatul, acasa. Aveau peste 40 de ani de casnicie.

Astazi îsi reproseaza ca munca de badanta a tinut-o departe de cei care i-au fost dragi toata viata, ca nu mai poate da anii înapoi.

Gabriela Bondoc, medic prima psihiatru: “Vin cu depresie, cu stari de voma, atacuri de panica, dureri de cap. ”

 

“Lorazepam iau o jumatate, când ma culc. Si daca nu adorm, mai iau si jumatatea cealalta. Am zile când sunt agitata si nu dorm. Si asta e Paroxetina, din care nu mai am decât atât. Fara ele nu pot sa stau”, spune ea.

 Sunt medicamente prescrise pentru depresie, stari de anxietate si atac de panica. Pe care la ia de ani de zile. Un trai pe pastile, lânga o batrâna de 92 de ani, cu Alzheimer, care nu da semne ca o compatimeste sau ca îi face în vreun fel situatia mai usoara.

Nicolita: “Ma considera sluga! Daca nu îti convine, schimba casa! Asa mi-a zis alaltaieri, acum câteva zile s-a sculat la 6 dimineata. Loveste cu cuvinte. Daca nu îti convine, schimba casa. ”

“Am doi copii si doi nepoti. Si îi vad pe telefon si când ma duc acasa. Pentru ei stau mai mult. Crede-ma, pentru ei stau! Îi iubesc foarte mult!”

Nu îsi pot blama nici meseria din Italia, pentru ca fara acest loc de munca, ar fi neputincioase în România. Ramân peste hotare si viseaza ca la un moment dat se vor întoarce.

Nicolita: “De fiecare data când ma duc acasa spun e ultima, nu mai vin! Ca nu ma mai întorc! Si când se termina banii, ma gândesc sa mai vin macar o tura. ”

Nutresc speranta ca, daca nu au fost mame pe de-a-ntregul, lânga copii lor, ar putea sa fie niste bunici bune. Le macina gândul ca vor pica si acest test, cât timp au grija de batrânii Italiei.

Lipsa de acasa cu anii s-a prelungit mai mult decât au crezut ele si dupa un deceniu, sau aproape doi, de munca în strainatate, vad ca nu pot pune stop acestei meserii.

Prin parcurile din Italia e plin de badante, multe însotite de batrânii luati în îngrijire. Le recunosti usor, ies la aer exact în cele doua ore de pauza, dupa prânz, si butoneaza intens telefoanele. Intra pe internet, pe retelele de socializare si vorbesc cu cei din familie, acasa.

Pe una dintre bancute e si un grup de românce.

- “De cât timp sunteti aici?

- 8 ani. 8. 12. 7″

Nu sunt în pauza, ci le sunt platite si aceste ore suplimentar, pentru ca au iesit la plimbare cu batrânele de care au grija.

Vicky e de fapt Victoria, e plecata din Galati si la Ferrara iese în parc sa întrebe celelalte românce despre un nou loc de munca, dupa ce în urma cu 4 luni a decedat batrânica de care avea grija.

Victoria Malairau, badanta din Galati: “M-a terminat psihic pentru ca ridic-o, pune-o în carut, pune-o în fotoliu. Nu voia sa stea, voia sa plece pe picioarele ei si nu era capabila, se târa pe fotoliu.”

Pe nepotul ei nu l-a vazut de 7 ani si daca nu ar fi câteva poze trimise de fiica, pe telefon, abia l-ar recunoaste pe strada. Familia fiicei s-a mutat în Regatul Unit.

Cele mai multe sunt trecute de 40 de ani. Primele au ajuns în Italia pe la începutul anilor 2000, asa ca au adunat câte 15, aproape 20 de ani de viata traita pe post de umbre ale batrânilor Italiei.

Tanta Craiciu e de la Vedea, Giurgiu. Locul natal si-l vede rar.

Un grup de psihiatrii si antropologi italieni a ajuns în luna ianuarie la Iasi pentru a studia fenomenul pe care ei l-au denimit “sindromul Italia” sau “sindromul badantelor”.

Psihoterapeutii români si italieni au identificat mai multe socuri prin care trec succesiv sau concomitent badantele.

În primul rând e plecarea, renuntarea la statutul social de acasa, pentru cel de îngrijitoare la un batrân. Apoi urmeaza adaptarea la viata într-o tara straina, dar si adaptarea la o casa straina: cu reguli mai mult sau mai putin drastice, cu ocara si scandal, cu sentimentul ca badanta e o doar sluga.

La asta se adauga blamarea din partea celor de acasa, parinti, sot, copii, adica fix cei pentru care munceste sa strânga bani, carora le trimite sumele câstigate, sunt cei care îi reproseaza femeii ca a plecat.

Elena Popescu, medic psihiatru la Spitalul Socola: “Ele nu au un loc al loc, un spatiu intim doar al lor, si încep sa constientizeze ruptura de familie. La un moment dat ele devin ermetice, se închid în ele.”

Aceste femei sunt de fapt generatia româncelor care au prins în tara disponibilizarile masive. Au plecat din orase românesti care astazi mor încet si sigur. Sunt foste lucratoare în fabrici, contabile, subinginere si chiar profesoare ramase fara serviciu, cu soti dati si ei afara din industria de stat falimentara.

Elena Popescu, medic psihiatru la Spitalul Socola: “Sunt aceste sarbatori ortodoxe, ele îsi dau seama ca din femeia care facea totul si se ocupa de tot în casa, ele nici nu mai pot ajunge la familie.”

Tanta: “Cel mai mare regret este ca nu pot ajunge lânga ei, sa fiu cu ei. Am nopti întregi în care nu dorm”.

″În 7 ani am fost acasa de doua ori, si de 4 ani nu am mai fost acasa! Libere nu am adunat, la babuta care a murit, ieseam doar sâmbata!”

Elena Popesc, psihiatru: “Sunt femei care vor sa se întoarca, depinde ce au acasa, care e situatia, aici e important mediul, a ramas acelasi, familia e aceeasi? Unita, destramata, copii sunt mici, sunt mari. Ce mai au de facut!”

Cele mai multe devin dependente de aceasta viata. Celor aflate de multi ani în Italia li se adauga alte si alte femei, care iau drumul Italiei.

Exodul româncelor badante pare de neoprit. Mirajul banilor câstigati în Peninsula Italiei le atrage, dar le si consuma.

Sursa reportaj: Stirileprotv.ro.