Sa primesti un om strain in casa ta este o decizie grea si indrazneata. Nu fiecare ar putea face un astfel de pas, insa in conditiile in care mii de refugiati continua sa vina in Moldova, iar locuri de cazare sunt tot mai putine, moldovenii cu inima mare risca si adapostesc persoanele care nu au unde merge. Este si cazul sotilor Romanenco care au primit in casa un cuplu de pensionari din Odesa si au devenit atat de apropiati incat se considera acum o familie.
„- Acesta este potrivit?
- Da, desigur.
- Eu cred ca putem chiar aici sa punem.
- Da, desigur.
- Iar eu voi unge tortul.”
De dimineata, in bucataria familiei Romanenco era forfota mare. Gospodinele pregateau pentru astazi supa si tort, dupa retete ucrainene. Desi par a fi foarte apropiate, Natalia si Liudmila se cunosc de doar o saptamana. Impreuna cu sotul sau Piotr, cu care locuia la Odesa, pensionara a fugit de raboi in Moldova. La inceput, sotii au fost cazati la centrul Moldexpo.
Natalia, REFUGIAT: “Noi am avut mancare cu noi, dar era terci cald. Noi am mancat. La pranz ne-au dat supa, pe noi ne-au ajutat mult.”
Apoi au aflat ca exista voluntari care sunt dispusi sa-si imparta propriile locuinte si din putinul pe care il au cu oamenii care intr-o clipa au ramas pe drumuri. Asa, cuplul a facut cunostinta cu familia Liudmilei.
Natalia isi alinta gazdele cu capacitatile sale culinare. Casa este invaluita de miros de copturi si biscuiti, care se mananca cat ai clipi.
Liudmila ROMANENCO, VOLUNTAR: “Asta e tot ce a ramas, pentru ca restu noi am mancat. Foarte gustos, paine de casa.”
Gospodinele spun ca petrec mult timp la bucatarie, invata retete noi una de la cealalta, iar in acest mod, mai uita de necazuri.
Liudmila ROMANENCO, VOLUNTAR: “Am pregatit mamaliga, ne-a spus ca nu a mancat niciodata. Am pregatit mamaliga, cu branza, cu scrob.”
In ultimele doua saptamani, stapana casei spune ca a gazduit sapte persoane, care au fugit din calea razboiului. Liudmila povesteste ca nu a ezitat nicio clipa si din prima zi a decis ca va ajuta cetatenii ucraineni.
Liudmila ROMANENCO, VOLUNTAR: “Razboiul la granita cu tara ta este inspaimantator. Este groaznic pentru noi, mamele, pentru ca am si eu fii si noi nu i-am crescut pentru razboi.”
Cat am discutat, femeile au reusit sa pregateasca toate ingredientele pentru supa si au terminat si desertul, pe care au scris “pace”.
Liudmila ROMANENCO, VOLUNTAR: “In culorile tricolorului si sunt si culorile drapelului ucrainean. Noi suntem aproape de oameni cu sufletul si inima.”
Desi sunt vorbitori de limba romana, membrii familei Ludmilei vorbesc cu musafirii in limba rusa, pentru a se putea intelege. Au reusit totusi sa invete unii de la ceilalti romana si ucraineana.
“Eu stiu ceva in limba romana. Buna dimineata, buna seara, unde te duci, unde ai fost.”
Sunt ca acasa, spune Natalia, dar gandul la cei doi fii ramasi sa lupte pentru pace o framanta zilnic.
“Este asa un dor, vreau sa ma intorc, sa fug. Nu pentru ca este rau aici, dar pentru ca nu stii ce va fi mai departe, asta e cel mai groaznic.”