În urmă cu 40 de ani, elegantul Hotel Plaza din New York a devenit faimos în domeniul financiar. La 22 septembrie 1985, guvernul SUA a convins după tratative secrete de câteva luni pe reprezentanții Marii Britanii, Japoniei, Germaniei și Franței să devalorizeze dolarul pentru a stimula competitivitatea industrială a Americii, scrie hotnews.ro.

S-ar putea întâmpla din nou? Ideea stârnește zvonuri pe piețele financiare cum că anul acesta am putea avea un acord similar – numit „Acordul Mar-a-Lago” . O firmă de investiții și-a avertizat clienții că am putea avea așa ceva.

Nimic din ceea ce am realizat la Hotelul Plaza nu s-ar fi întâmplat fără sprijinul lui Paul Volcker, își amintește ex- secretarul Trezoreriei

„Nimic din ceea ce am realizat la Hotelul Plaza nu s-ar fi întâmplat fără sprijinul lui Paul Volcker- despre care istoria a arătat că a fost un mare președinte al Rezervei Federale. Reducerea inflației la începutul anilor 1980 – combinată cu politicile fiscale ale președintelui Ronald Reagan – a contribuit la creșterea economică internă fantastică care a urmat”, își amintește James Backer, Secretarul Trezoreriei SUA, cel care a organizat totul.

Ceea ce s-a întâmplat la Hotelul Plaza din New York a fost, în multe privințe, o dovadă a cooperării internaționale care caracterizase economia globală de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, spune Baker, în cartea „International monetary cooperation. Lessons from the Plaza Accord After Thirty Years”

Reducerile de taxe ale Reagan și războiul de succes al Fed împotriva inflației au supraîncălzit economia americană.

„Pe măsură ce economia SUA a crescut, la fel a crescut și economia globală. Ceea ce ne preocupa a fost cum să menținem această prosperitate în fața dezechilibrelor economice globale în creștere. Ne-am confruntat cu un dolar supraevaluat și cu un dezechilibru comercial care îi favoriza pe japonezi, germani în detrimentul producătorilor și exportatorilor americani. În Congres erau presiuni pentru a lua măsuri protecționiste. Trebuia să facem ceva urgent”, spune fostul decretar al Trezoreriei SUA.

Producătorii de automobile și alte industrii băteau la ușile Casei Albe și Congresului, cerând să se facă ceva pentru a-i salva de străini

Producătorii de automobile și alte industrii băteau la ușile Casei Albe, Trezoreriei și Congresului, cerând să se facă ceva pentru a-i salva de concurența străină. Iar Congresul îi asculta, își amintește Baker.

Secretarul de stat a decis să lucreze mai strâns cu miniștrii de finanțe și bancherii centrali din alte economii majore. „Punctul unu de pe ordinea de zi a fost dolarul. De câțiva ani, valorile relative ale monedelor mondiale erau stabilite de piață. Uneori au fluctuat sălbatic pe schimburile valutare. Acest lucru a făcut dificil pentru guverne, companii și investitori să facă planuri pe termen lung. O afacere putea merge bine azi, iar mâine să fie ruinată”, explică oficialul american.

Iar diferențele dintre dolarul puternic și valutele străine slabe le oferea concurenților străini un mare avantaj față de companiile din Statele Unite. Acest lucru a contribuit la creșterea deficitului comercial al SUA, declanșțnd solicitări din partea politicienilor de a crește taxele vamale pe importuri și alte măsuri protecționiste.

„Prima oprire a fost la Casa Albă. Lui Reagan i-a plăcut ideea și, cu aprobarea sa, am mers înainte fără să spunem nimănui”

„Așa că am decis să încercăm să coordonăm fundamentele economice ale principalelor valute. Pentru a fi eficienți, ar trebui să facem acest lucru cu discreție. Prima mea oprire a fost la Casa Albă. Președintelui Reagan i-a plăcut ideea și, cu aprobarea sa, am mers înainte fără să spunem nimănui. O scurgere de informații ar fi putut distruge eficiența a ceea ce plănuim. Aveam nevoie, de asemenea, de sprijinul Rezervei Federale și al președintelui Volcker, căruia i-a plăcut și lui ideea. Am luat apoi contacte secrete cu ministerele de finanțe ale celorlalte patru țări: Germania, Japonia, Regatul Unit și Franța. A existat un scepticism previzibil, dar pe măsură ce vara lui 1985 a trecut, au început să realizeze că vorbim serios”, mai spune James Baker.

Volcker (FED): „ Nu am fost un susținător entuziast al Acordului Plaza. Nu eram împotrivă, dar îmi era frică”

Fostul șef al FED, Paul Volcker, își amintește că nu a fost însă un mare fan al proiectului, de teamă că dolarul se va devaloriza prea tare. „ Nu am fost un susținător entuziast al Acordului Plaza. Nu eram împotrivă, dar îmi era puțin frică. Am crezut că dolarul va scădea și a scăzut de la sine. Din punctul de vedere al băncii centrale, nu ești niciodată mulțumit să-ți devalorizezi propria monedă, de teamă că lucrurile ar putea scăpa puțin de sub control. Îmi amintesc că Bundesbank – care de obicei nu era foarte pro-intervenționism în acea perioadă – era îngrijorată de scăderea mărcii. Ei au vrut în mod neobișnuit să intervină, dar noi am ezitat să-i ajutăm, dovedind o lipsă de cooperare la nivel internațional”, spune Volcker.

Fostul șef al FED consideră că unele lucruri sună bine în teorie, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. „Când obiectivul cursului de schimb pare să intre în conflict cu urgențele interne, urgența internă câștigă”, spune Volcker

„Toți participanții reușiseră să sosească în secret pentru acea întâlnire de duminică după-amiază”

Între timp, James Baker le-a spus celor 4 țări că că, dacă nu acționează rapid, democrații din Congres vor ridica bariere comerciale. „În cele din urmă, ne-am întâlnit cu toții duminică, 22 septembrie 1985, în Camera de Aur a vechiului hotel Plaza din New York. Toți participanții reușiseră să sosească în secret pentru acea întâlnire de duminică după-amiază. Am ales ziua aceea pentru că piețele financiare erau închise. Nu am spus presei până când întâlnirea s-a încheiat iar noi am anunțat ceea ce a devenit cunoscut drept Acordul Plaza„, își mai amintește Baket.

Rezultatele au fost spectaculoase. În ciuda rezistenței puternice din partea comercianților, dolarul a scăzut față de alte valute, rapid și substanțial, dar ordonat. Dar Acordul Plaza a fost mai mult decât doar ajustări valutare. El a stabilit practica (pentru o vreme, cel puțin) coordonării politicilor economice multilaterale.

Statele Unite s-au angajat să-și controleze deficitul fiscal prin Legea Gramm-Rudman-Hollings, care a încetinit rata de creștere a cheltuielilor federale. Japonia a fost de acord să stimuleze cererea internă și să-și deschidă granițele pentru mai multe importuri, iar Germania a redus dimensiunea sectorului său public și a eliminat reglementările excesive de pe piețele forței de muncă și de capital. Toți semnatarii au promis că vor lupta împotriva protecționismului.

Până în 1987, deficitul de cont curent al SUA – pe care comunicatul Plaza îl citase ca dovadă a problemelor în sistemul economic global – începuse să scadă. În 1991 a ajuns la zero. Discuțiile din Congres despre ridicarea barierelor comerciale nu au dispărut niciodată complet, dar s-au diminuat mult.

Pe Telegram-ul  Pro TV Chisinau  găsiți imaginile, dar și știrile momentului din Moldova și din întreaga lume! Fii reporter Pro TV. Dacă ai surprins imagini care pot deveni o știre, ni le poți trimite pe Viber, Whatsapp sau Telegram la numarul 079400508.