Când a apărut în public pentru prima dată în cinci ani, în octombrie 2024, liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Hosseini Khamenei, a transmis un mesaj fără compromisuri. Israelul „nu va rezista mult”, a declarat el în fața a zeci de mii de susținători într-o moschee din Teheran, într-o predică de vineri. „Trebuie să ne opunem inamicului, consolidându-ne credința neclintită”, a spus atunci  bărbatul de 84 de ani în fața mulțimii adunate, scrie The Guardian într-un profil al liderului suprem iranian, scrie digi24.ro

Cu câteva zile înainte, Israelul îl ucisese pe Hassan Nasrallah, secretarul general veteran al Hezbollah, cu bombe uriașe aruncate asupra sediului mișcării islamiste militante din Beirut. Asasinatul a fost o lovitură personală pentru Khamenei, care îl cunoștea pe Nasrallah de zeci de ani. Ofensiva aeriană israeliană împotriva Iranului, lansată vineri, este încă o lovitură similară. Aceasta a provocat o reacție și mai provocatoare din partea Teheranului, care a lansat o serie de rachete și drone asupra Tel Avivului, dar niciuna dintre acestea nu pare să poată opri atacurile israeliene. Apărarea aeriană a Iranului este aparent ineficientă, iar coaliția de miliții islamiste pe care Khamenei o construise pentru a descuraja Israelul este practic distrusă. 

Khamenei are acum puține opțiuni viabile – o situație pe care acest revoluționar prudent, pragmatic, conservator și nemilos a căutat întotdeauna să o evite. Fiu al unui cleric puțin important, cu venituri modeste, născut în orașul sfânt Mashhad, din estul Iranului, Khamenei a făcut primii pași ca radical în atmosfera febrilă de la începutul anilor 1960. Șahul de atunci, Mohammad Reza Pahlavi, lansase un proiect de reformă major, respins în mare parte de clerul conservator al țării. Ca tânăr student religios în Qom, un centru de teologie, Khamenei s-a impregnat de tradițiile islamului șiit și de noua gândire radicală a liderului emergent al opoziției conservatoare, ayatollahul Ruhollah Khomeini. 

La sfârșitul anilor 1960, Khamenei conducea misiuni secrete pentru Khomeini, care fusese exilat, și organiza rețele de activism islamist. Khamenei a fost influențat și de alte curente. Deși era un admirator declarat al literaturii occidentale, în special al lui Lev Tolstoi, Victor Hugo și John Steinbeck, tânărul activist era impregnat de ideologiile anticoloniale ale vremii și de sentimentul antioccidental care le însoțea adesea. 

A întâlnit gânditori care căutau să îmbine marxismul și islamismul pentru a crea noi ideologii, i-au plăcut lucrările care descriau „occidentalizarea” țării sale și a tradus în farsi lucrările lui Sayyid Qutb, un egiptean care avea să inspire generații de extremiști islamiști.

Închis în repetate rânduri de temutele servicii de securitate iraniene, Khamenei a reușit totuși să participe la vastele proteste din 1978, care l-au convins în cele din urmă pe șah să fugă și i-au permis lui Khomeini să se întoarcă. Protejat al implacabilului cleric, el a urcat rapid în ierarhia regimului radical care a preluat puterea și, în 1981, după ce a supraviețuit unei tentative de asasinat care l-a lăsat fără un braț, a câștigat alegerile pentru funcția în mare parte ceremonială de președinte. Când Khomeini a murit în 1989, Khamenei a fost ales succesorul său, după ce constituția a fost modificată pentru a permite unei persoane cu calificări clericale mai reduse să preia această funcție, cu puteri mult mai mari decât înainte. 

Khamenei le-a folosit rapid pentru a-și consolida controlul asupra aparatului extins și fragmentat al statului postrevoluționar iranian. Una dintre principalele baze de putere era Garda Revoluționară Islamică (IRGC), inima activistă a noului regim și o forță militară, socială și economică puternică. Dar Khamenei, ca întotdeauna, a avut grijă să-și găsească și alți aliați și clienți puternici. Pe parcursul anilor 1990, el și-a consolidat și mai mult puterea, eliminând oponenții și recompensându-i pe cei loiali. Chiar și poeții despre care Khamenei vorbise cândva admirativ au fost vizați de serviciile de securitate. Disidenții din străinătate au fost vânați, iar relația cu Hezbollah,  în a cărei fondare IRGC a fost implicată, în urma revoluției, a fost consolidată. 

În tot acest timp, el a urmat strategia sa de a promova în mod pragmatic principiile inflexibile ale proiectului moștenit de la mentorul său decedat. Când, în 1997, Mohammad Khatami, un candidat reformist, a câștigat alegerile prezidențiale cu o majoritate zdrobitoare, Khamenei i-a acordat o oarecare libertate de acțiune, dar a lucrat din greu și adesea cu forță pentru a proteja nucleul regimului și ideologia acestuia de orice provocare serioasă. Citește și: Israelienii au vrut să-l asasineze pe liderul suprem iranian, ayatollahul Khamenei, însă Trump s-a opus. 

Ce spune Netanyahu  Khamenei nu l-a împiedicat însă pe Khatami să ia legătura cu Washingtonul într-un efort, în cele din urmă eșuat, de a stabili relații mai bune în urma atacurilor din 11 septembrie 2001 și, urmând exemplul lui Khomenei, a renunțat la armele de distrugere în masă. Dar el a susținut și eforturile IRGC de a slăbi forțele americane din Irak după invazia din 2003 și de a extinde influența iraniană în țara vecină. Acest lucru a marcat extinderea strategiei sale de a se baza pe proxy-uri pentru a-și proiecta puterea în regiune și pentru a descuraja și amenința Israelul, numit „Micul Satan” de revoluționarii din 1979, după „Marele Satan”, nume dedicat SUA. 

Khamenei era sceptic față de acordul nuclear negociat cu multă trudă de oficialii iranieni cu SUA și alte țări, dar nu s-a opus punerii sale în aplicare în 2015. Analiștii se întreabă dacă el a încercat să-i tempereze sau să-i încurajeze pe extremiștii din IRGC care au presat Iranul să achiziționeze o bombă. Valurile succesive de tulburări și eforturile de reformă au fost întâmpinate cu represiuni violente, alături de continuarea tratamentului dur împotriva femeilor, homosexualilor și minorităților religioase. Acest lucru, împreună cu deteriorarea situației economice, a deziluzionat mulți dintre foștii susținători ai regimului și a amplificat tulburările existente. 

În străinătate, Khamenei a ales să investească masiv în așa-numita axă a rezistenței – Hamas în Gaza, Hezbollah în Liban, mișcarea Houthi în Yemen și o serie de miliții islamice militante din Siria și Irak. Aceasta putea părea o tactică inteligentă, dar s-a prăbușit sub greutatea atacurilor israeliene, în timp ce alianța istorică a Iranului cu Damascul a luat sfârșit odată cu căderea regimului lui Bashar al-Assad în decembrie. Trăind într-un complex împreună cu soția și copiii săi pe strada Palestina din Teheran, Khamenei a subliniat stilul său de viață modest.

 Unii sceptici s-au îndoit că ascetismul său este atât de autentic pe cât se prezintă, dar reputația sa de modestie, care contrastează cu bogăția ostentativă a multor alți oficiali, a deviat o parte din furia populară. De mai bine de trei decenii la putere, Khamenei a încercat să gestioneze presiunile forțelor conflictuale din Iran, să evite războiul deschis și să păstreze moștenirea lui Khomeini – precum și propria putere și cea a loialilor săi apropiați, desigur. Acum este bolnav. Speculațiile privind succesorul său sunt în toi. O lungă carieră se apropie de sfârșit, cu cea mai mare provocare a unui om bătrân. Brutalul exercițiu de echilibru ar putea să ia sfârșit în curând.