În conferința de presă susținută sâmbătă la reședința Mar-a-Lago, după capturarea președintelui venezuelean, președintele Statelor Unite a susținut că operațiunea din Venezuela servește direct priorităților sale „America First”, transmite hotnews.ro.
Trump a afirmat că acțiunea demonstrează că „dominația americană în emisfera vestică nu va mai fi pusă niciodată sub semnul întrebării”.
Potrivit acestuia, intervenția se aliniază cu doctrina Monroe – formulată în secolul al XIX-lea de al cincilea președinte al SUA, James Monroe – despre care Trump afirmă că a ajuns să fie poreclită în bătaie de joc „Doctrina Donroe”.
Nicolas Maduro a fost dus duminică la un centru de detenție din SUA.
Doctrina Monroe a stat la baza politicii externe americane, susținând ideea că emisfera vestică trebuie să rămână în afara influenței marilor puteri europene. În 1904, în contextul presiunilor exercitate de creditorii europeni asupra statelor latino-americane, președintele Theodore Roosevelt a extins doctrina, legitimând intervenția SUA în cazurile în care aceste țări nu își puteau asigura stabilitatea internă, scrie BBC.
Trump spune că administrația sa a actualizat „Doctrina Monroe” și că SUA vor conduce în Venezuela
În deceniile următoare, doctrina a fost invocată pentru a justifica intervenții americane în Haiti, Nicaragua și Republica Dominicană.
Trump a declarat însă că administrația sa a „înlocuit” principiile enunțate în Doctrina Monroe, care, potrivit lui, este uneori denumită „Documentul Donroe”.
„Timp de decenii, alte administrații au neglijat sau chiar au contribuit la aceste amenințări crescânde la adresa securității în emisfera vestică. Sub administrația Trump, reafirmăm puterea americană într-un mod foarte puternic în regiunea noastră”, a declarat Trump.
„Vom conduce noi Venezuela”, a subliniat liderul de la Casa Albă, adăugând că marile companii energetice din SUA vor fi implicate în exploatarea petrolului venezuelean.
Doctrina Monroe a fost formulată inițial ca o reacție la colonialismul european
The Economist amintește că până în 1823, multe țări din America Latină își câștigaseră independența față de Spania sau Portugalia. Țarul Rusiei revendicase, de asemenea, recent suveranitatea asupra unei zone care se întindea aproximativ de la actuala Alaska până la statul Oregon și interzisese navigația străină în acea regiune.
Marea Britanie, care avea rețele comerciale extinse în America Latină și dorea să-și țină la distanță competitorii europeni, a propus o declarație comună cu Statele Unite care să avertizeze împotriva unor noi intervenții europene. Președintele Monroe, influențat de secretarul său de stat, viitorul președinte John Quincy Adams, a ales să facă o declarație unilaterală în fața Congresului în 1823.
El a afirmat că Lumea Nouă și Lumea Veche trebuie să constituie două sfere separate. A promis că America nu va interveni în afacerile europene și că orice tentativă europeană de a coloniza o națiune din emisfera vestică va fi considerată un act de agresiune împotriva Americii. A fost cea mai tranșantă exprimare a hegemoniei americane în regiune până la acel moment și a indicat o îndepărtare de Europa.
Doctrina formulată de Monroe a fost implementată în mod real abia mult mai târziu
Timp de ani de zile, Doctrina Monroe a fost mai degrabă optimistă decât realistă. America nu dispunea de puterea navală necesară pentru a o impune. Nu a făcut nimic atunci când Marea Britanie a ocupat Insulele Falkland în 1833 sau când Marea Britanie și Franța au impus o blocadă navală Argentinei în 1845. Însă, pe măsură ce America a devenit mai puternică, a început să-și demonstreze forța. A contribuit la înlăturarea împăratului-marionetă francez al Mexicului în 1867, iar în 1904 președintele Theodore Roosevelt a extins domeniul de aplicare al doctrinei printr-un corolar care afirma că America poate exercita o „putere de poliție internațională” în emisferă.
Până în anii 1930, America anexase Puerto Rico, ocupase Cuba și încurajase o rebeliune în Panama după ce conducătorii columbieni ai acestei țări respinseseră o propunere privind construirea unui canal care să lege Oceanul Atlantic de Pacific. În timpul Războiului Rece, Doctrina Monroe a fost folosită ca o justificare mai largă pentru protejarea intereselor naționale ale Americii în „curtea sa din spate”.
În 1962, președintele John F. Kennedy a invocat doctrina pentru a justifica embargoul comercial împotriva Cubei. Pe baze similare, America a susținut 18 tentative de schimbare de regim în America Latină din 1945 încoace, zece dintre acestea reușind, și a furnizat arme și asistență tehnică grupurilor militare implicate în războaiele civile din Guatemala, Honduras, El Salvador și Nicaragua.
Doctrina Monroe a fost concepută inițial ca o expresie a rezistenței față de colonialismul european, nu ca un pretext pentru intervențiile americane în America Latină. Însă numeroase astfel de intervenții au făcut ca America Latină să privească cu suspiciune vecinul său din nord. Liderii socialiști ai Venezuelei, Hugo Chavez și succesorul său Nicolas Maduro, și-au obținut o mare parte din atractivitatea politică din opoziția lor față de „imperialismul” american.