NATO, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, a fost infiintata in 1949 cu scopul de a actiona ca un factor de descurajare la amenintarea expansiunii sovietive in Europa, dupa al Doilea Razboi Mondial.
Dincolo de acest aspect, Statele Unite au vazut organizatia ca pe un instrument de prevenire a reaparitiei tendintelor nationaliste in Europa si de promovare a integrarii politice continent.
Cu toate acestea, originile NATO se gasesc in anul 1947, cand Regatul Unit si Franta au semnat Tratatul de la Dunkerque ca o alinata pentru a contracta eventualitatea unui atac german in urma razboiului.
Cei 12 membri fondatori ai aliantei politice si militare sunt: Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Tarile de Jos, Norvegia si Portugalia.
In esenta, organizatia actioneaza ca o alianta colectiva de securitate ce are scopul de a asigura aparare reciproca prin mijloace militare si politice daca un stat membru este amenintat de o tara externa.
„Partile convin ca un atac armat impotriva unuia sau mai multor membri in Europa sau America de Nord sa fie considerat un atac impotriva tuturor acestora si, in consecinta, convin ca, daca are loc un astfel de atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva, recunoscuta de articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va sprijini partea sau partile atacate prin luarea de indata, individual si de comun acord cu celelalte parti, actiunile pe care le considera necesare, inclusiv utilizarea fortei armate, pentru a restabili si mentine securitatea zonei Atlanticului de Nord”, se arata in articolul 5 al clauzei de Aparare Colectiva.
Articolul 5 a fost invocat o data, de catre SUA, in urma atacurilor de la 11 septembrie 2001.
Uniunea Sovietica a raspuns NATO prin creare propriei aliante militare cu alte sapte state comuniste est-europene, in 1955, numita Pactul de la Varsovia. Insa caderea Zidului Berlinului si prabusirea Uniunii Sovietice in 1991 au deschis calea pentru o noua ordine de securitate post-Razboi Rece in Europa.
Eliberate de „catusele sovietice”, o serie de foste tari componente ale Pactului de la Varsovia au devenit membre NATO. Membrii Grupului Visegrad Ungaria, Polonia si Republica Ceha s-au alaturat in 1999. Cinci ani mai tarziu, in 2004, NATO a admis asa-numitul Grup Vilnius, format din Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia. Albania si Croatia s-au alaturat in 2009.
Cele mai recente adaugari au fost Muntenegru, in 2017, si Macedonia de Nord, in 2020. In prezent, trei tari sunt clasificate drept „membri aspiranti”: Bosnia-Hertegovina, Georgia si Ucraina.
Pe fondul conflictului dintre Rusia si Ucraina, ambitia tarii din urma de a se alatura aliantei a iesit din nou la iveala. La summitul NATO de la Bucuresti, din 2008, alianta a salutat oficial atat aspiratiile de aderare ale Ucrainei, cat si ale Georgiei, insa totul s-a oprit inainte de face urmatorii pasi. Pentru Rusia, ideea ca fostul sau satelit soviectc, Ucraina, sa adere la NATO este o linie rosie.
NATO permite oricarei tari europene care poate imbunatati si contribui „la securitatea zonei Atlanticului de Nord” sa se alature.
„Tarile care aspira la aderarea la NATO sunt, de asemenea, asteptate sa indeplineasca anumite obiective politice, economice si militare pentru a se asigura ca vor deveni contributori la securitatea Aliantei, precum si beneficiari ai acesteia”, scrie pe site-ul NATO.