O încercare îndrăzneață de a stoca energia solară trece de la stadiul de proiect la realitate. O echipă internațională începe sarcina dificilă de a asambla una dintre cele mai complexe mașini construite vreodată. Miza este enormă: dacă se va demonstra viabilitatea fuziunii nucleare, se va deschide calea către „energia infinită”, scrie hotnews.ro

În sudul Franței, ITER (International Thermonuclear Experimental Reactor), megaproiectul care vizează replicarea energiei solare pe Pământ, a intrat în cea mai critică fază de până acum, iar ochii lumii științifice sunt ațintiți asupra lui, potrivit informațiilor de pe site-ul ITER, citate de presa de specialitate.

ITER a început asamblarea finală a miezului reactorului său în luna august a acestui an. Sarcina este monumentală. Inginerii trebuie să sudeze împreună nouă sectoare masive de oțel, fiecare cântărind aproape 400 de tone, pentru a forma vasul de vid tokamak al ITER. Această cameră va conține într-o zi plasmă de hidrogen încălzită la 150 de milioane de grade Celsius, mai fierbinte decât miezul soarelui.

Westinghouse Electric Company, gigantul nuclear american, a câștigat un contract în valoare de 168 de milioane de euro pentru a conduce acest proces. Westinghouse colaborează cu ITER de peste un deceniu și a jucat un rol esențial în fabricarea pieselor cheie pentru vasul de vid ITER, inclusiv fabricarea a cinci sectoare ale vasului în cooperare cu partenerii săi Ansaldo Nucleare și Walter Tosto.

ITER, un „ONU nuclear”

ITER este un exemplu rar de cooperare științifică globală. Națiuni care adesea concurează în alte domenii și-au unit forțele pentru a rezolva una dintre cele mai mari provocări ale umanității: cum să alimentăm viitorul nostru fără a distruge planeta.

La proiect participă 35 de națiuni: SUA, China, Rusia, Japonia, Coreea de Sud și toate statele Uniunii Europene.

Fiecare țară contribuie cu componente vitale: magneți din Japonia, bobine din Rusia, sisteme de răcire din SUA, surse de alimentare din China. Europa furnizează cinci sectoare ale vasului de vid. Toate ajung în Cadarache, în sudul Franței, unde sunt asamblate piesele.

Toate piesele trebuie să se potrivească perfect pentru a realiza fuziunea. Datorită acestei colaborări ITER a fost numit adesea un „ONU nuclear”, unde politica este înlocuită de limbajul universal al științei.

Visul: transformarea fuziunii în energie

Obiectivul final este uluitor: producerea a 500 de MV (megawatt) de energie cu doar 50 MW de energie de intrare. Acest randament de zece ori mai mare ar dovedi că fuziunea nu mai este un vis, ci o sursă practică de energie pentru viitor.

Dar drumul nu a fost ușor. Când ITER a demarat în 2010, oamenii de știință sperau să obțină „prima plasmă” până în 2018. Termenul limită a fost amânat în repetate rânduri, pe măsură ce complexitatea proiectului a devenit evidentă. Acum, noul obiectiv este realizarea de experimente complete de fuziune până în 2035.

Această întârziere evidențiază marea provocare a fuziunii. Totuși, progresul ITER dovedește că răbdarea dă roade. „Dacă putem capta energia stelelor, merită să așteptăm câteva decenii”, spunea un cercetător.

Calea către energia infinită

ITER în sine nu va genera energie electrică pentru case și orașe. În schimb, este un banc de testare — o dovadă a conceptului care va deschide calea pentru următoarea generație de reactoare cunoscute sub numele de DEMO. Aceste mașini sunt proiectate să preia ceea ce ITER învață și să transforme aceste cunoștințe în energie reală pentru rețea.

Avantajele fuziunii sunt enorme, potrivit oamenilor de știință. Spre deosebire de fuziunea nucleară tradițională, aceasta nu produce deșeuri radioactive periculoase cu durată lungă de viață. Nu există riscul de topire. Combustibilul său – izotopii de hidrogen – este abundent, existând suficiente cantități în oceanele Pământului pentru a alimenta civilizația timp de milioane de ani. Dacă ITER va avea succes, ar putea transforma nu doar producția de energie, ci chiar viitorul planetei noastre.

Energia de fuziune a fost numită mult timp „Sfântul Graal” al științei. Acum, pentru prima dată, omenirea este mai aproape ca niciodată de a o avea la îndemână. Atât pentru cercetători, cât și pentru factorii de decizie, promisiunea de a stoca energia stelelor nu mai este abstractă – ea este sudată, bucată cu bucată, într-un colț liniștit din Provence.