În vreme ce noaptea oferă o acoperire evidentă, alegerea Teheranului de a lovi pe întuneric are la bază mult mai mult decât vizibilitatea, scrie Jerusalem Post, scrie hotnews.ro

În timpul schimbului de focuri dintre Israel și Iran în ultimele zile, un model a devenit clar în strategia Teheranului: folosirea acoperirii întunericului.

Barajele repetate de rachete lansate de Iran în timpul nopții nu sunt o întâmplare – ele reflectă o doctrină militară și tehnologică deliberată, concepută pentru a surprinde și pentru a genera teamă.

Alegerea de a lovi sub acoperirea întunericului ține însă de mai mulți factori: este vorba despre o combinație de constrângeri tehnice, necesitate operațională și război psihologic.

Rachetele, spre deosebire de avioane, nu se pot baza pe oxigenul atmosferic pentru propulsie. În schimb, ele trebuie să transporte atât combustibil, cât și oxidant – componente necesare pentru combustie – în sistemele lor.

Asta deoarece rachetele balistice ating altitudini la care oxigenul este rar sau inexistent.

Această cerință fundamentală împarte rachetele în două categorii: cele cu combustibil lichid și cele cu combustibil solid – fiecare cu implicațiile sale strategice.

Combustibil lichid: Puternice, dar expuse

Rachetele cu rază lungă de acțiune ale Iranului, inclusiv gama Shahab, utilizează de obicei combustibil lichid.

Aceste rachete necesită un proces complex de alimentare înainte de lansare, care implică două rezervoare separate – unul pentru combustibil și unul pentru oxidant.

Operațiunea necesită timp, este periculoasă și necesită infrastructură de lansare staționară și echipaje la sol.

Acest lucru face ca etapa de alimentare cu combustibil să fie cea mai vulnerabilă, în special sub ochiul vigilent al sateliților inamici și al avioanelor de supraveghere.

Pentru a reduce riscul de detectare și atac, Iranul efectuează adesea operațiuni de alimentare cu combustibil noaptea, când vizibilitatea este redusă și șansele de detectare aeriană scad semnificativ.

Combustibil solid: Mobil și pregătit

În schimb, rachetele cu rază scurtă și medie de acțiune, cum ar fi rachetele Fateh-110 și Zolfaghar, sunt alimentate de obicei cu combustibil solid.

Aceste sisteme sunt preîncărcate cu un amestec de combustibil și oxidant într-o formă solidă, stocate în corpul rachetei.

Acestea sunt gata de lansare, nu necesită alimentare la fața locului și pot fi lansate de pe platforme mobile, ceea ce le face ideale pentru lovituri surpriză și războaie descentralizate.

Cu toate acestea, odată aprinse, rachetele cu combustibil solid nu pot fi oprite sau încetinite. Lansarea este ireversibilă – un compromis operațional pentru mobilitate și viteză.

Doctrină modelată de tehnologie și tactică

Utilizarea repetată de către Iran a lansărilor nocturne nu este o decizie întâmplătoare.

Aceasta reflectă o doctrină militară pe mai multe niveluri care ține seama de realitățile tehnice, de oportunitățile strategice și de dinamica psihologică a războiului.

Prin utilizarea atât a rachetelor cu combustibil solid, cât și a celor cu combustibil lichid, a platformelor de lansare mobile, totul sub acoperirea nopții, Iranul a construit un sistem care acordă prioritate capacității de supraviețuire, surprizei și impactului psihologic – chiar și atunci când rachetele nu reușesc să își atingă țintele.

În lupta continuă pentru descurajare și apărare, momentul lansării este la fel de important ca racheta în sine.