Chiar și după 11 ani de război, SUA – la fel ca multe alte țări – au învățat prea puțin din eșecurile negocierilor diplomatice intense și din restrângerea politicii sale de putere. A doua administrație Trump nu numai că neagă, din motive interne, experiențele dezamăgitoare ale administrațiilor Obama și Biden cu Kremlinul. De asemenea, uită de rezultatele infructuoase ale primei administrații Trump în perioada 2017-2021 în ceea ce privește războiul din Donbas, scrie profesorul universitar german Andreas Umland într-un text publicat de Hotnews.
Andreas Umland studiază istoria contemporană a Rusiei și Ucrainei, precum și tranzițiile de regim. A publicat lucrări despre extrema dreaptă post-sovietică, descentralizarea municipală, fascismul european, învățământul superior post-comunist, geopolitica est-europeană, naționalismul ucrainean și rus, conflictele din Donbas și Crimeea, precum și politicile de vecinătate și de extindere ale Uniunii Europene. Este expert senior la Institutul Ucrainean pentru Viitor din Kiev, precum și cercetător la Institutul Suedez pentru Afaceri Internaționale din Stockholm. Locuiește în Kiev și predă ca profesor asociat de politică la Universitatea Națională din Kiev-Mohyla Academy, potrivit profilului său de pe Wikipedia.
Actualul președinte american ales și-a preluat funcția în ianuarie 2025 cu promisiunea de a pune capăt războiului ruso-ucrainean în 24 de ore. Inițial, noua administrație americană a petrecut luni de zile trimițând semnale prietenoase, delegații și negociatori la Moscova. În iulie anul trecut, Donald Trump a adoptat în mod surprinzător o linie mai dură față de Vladimir Putin. El a aprobat vânzarea de arme americane către Ucraina și a amenințat în repetate rânduri cu sancțiuni secundare împotriva partenerilor comerciali ai Rusiei. Termenul inițial de 50 de zile acordat Rusiei pentru a da înapoi a fost redus la 10 zile la începutul lunii august.
Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, administrația americană a anunțat că confruntarea comercială așteptată între cele două superputeri și partenerii lor nu va avea loc. În schimb, va avea loc o întâlnire între Trump și Putin în Alaska. În negocierile preliminare dintre negociatorii americani și ruși, se pare că există acum semne ale unei șanse de acord privind armistițiul mult așteptat.
Ultima schimbare de poziție a Washingtonului față de Moscova nu este decât o nouă manifestare a incoerenței deja evidente a politicii SUA față de Rusia sub noua administrație. Într-o turnură bizară a evenimentelor, amenințările economice și militare ale președintelui american împotriva Rusiei au fost urmate la scurt timp de încercările la fel de vocale ale lui Trump de a-l calma pe Putin. Acum, se pare că cele două superputeri vor decide soarta Ucrainei în cadrul unui summit istoric între SUA și Rusia.
Un teatru de negocieri
Cu toate acestea, este îndoielnic că noua rundă de negocieri va da rezultate durabile și semnificative din punct de vedere politic. Ca și în cazul altor probleme, Rusia a pus în mod deliberat în scenă, începând din 2014, un teatru de negocieri cu privire la Ucraina, menit să impresioneze atât propria populație, cât și comunitatea internațională. În sute de discuții, zeci de reuniuni la nivel înalt și numeroase documente semnate, Rusia și-a declarat în repetate rânduri dorința de pace în Ucraina de-a lungul anilor. Cu toate acestea, negocierile bilaterale și multilaterale intense dinaintea și după februarie 2022 nu au contribuit în mod semnificativ la schimbarea cursului războiului.
Dimpotrivă, repetatele concesii ale Occidentului și concesii forțate ale Ucrainei față de Rusia, livrările ezitante și, până în prezent, limitate de arme către Kiev, precum și politica de sancțiuni indecisă a UE și a SUA au încurajat Moscova să se lanseze în noi aventuri. Ocuparea Crimeii în februarie 2014 a fost urmată de anexarea oficială a acesteia la Rusia o lună mai târziu. La scurt timp după aceea, în aprilie, a început războiul din Donbas. În iulie 2014, Rusia a doborât fără impunitate un avion de pasageri malaysian cu numeroși cetățeni ai UE la bord, deasupra zonei de luptă. La jumătatea lunii august 2014, a început invazia estului Ucrainei cu primele desfășurări regulate de trupe la scară largă și, după mai multe valuri de escaladare mai mici, invazia pe scară largă a Ucrainei continentale a început în cele din urmă în februarie 2022. De atunci, politica de război și ocupație a Rusiei în Ucraina a devenit din ce în ce mai teroristă și genocidă cu fiecare lună care a trecut.
Nici după 11 ani
Chiar și după 11 ani de război, SUA – la fel ca multe alte țări – au învățat prea puțin din eșecurile negocierilor diplomatice intense și din restrângerea politicii sale de putere. A doua administrație Trump nu numai că neagă, din motive interne, experiențele dezamăgitoare ale administrațiilor Obama și Biden cu Kremlinul. De asemenea, uită de rezultatele infructuoase ale primei administrații Trump în perioada 2017-2021 în ceea ce privește războiul din Donbas.
În negocierile viitoare, Putin ar putea cere nu numai concesii teritoriale, ci și alte restricții asupra suveranității Ucrainei, tocmai pentru că știe că niciun președinte ucrainean nu poate satisface astfel de cereri maximaliste. O întrebare cheie va fi în ce măsură Trump împărtășește interpretarea lui Putin cu privire la sursele, natura și semnificația războiului de agresiune al Rusiei.
Strategia
Obiectivul Moscovei în negocierile viitoare va fi mai puțin o soluție durabilă a conflictului, cât o îmbunătățire a poziției internaționale a Rusiei. Putin va încerca, printre altele, să submineze ordinea mondială prin cererea unor concesii care încalcă dreptul internațional, va încerca să divizeze alianța occidentală, să slăbească parteneriatul Occidentului cu Ucraina și, pe cât posibil, să semene discordie internă în Ucraina.
Moscova va încerca să atragă politicienii americani și occidentali cu false concesii și promisiuni de dezescaladare, precum și să forțeze Kievul într-o criză decizională. Așa cum a făcut-o în repetate rânduri din februarie 2014, Kremlinul va încerca să arunce vina pe Ucraina pentru un nou și definitiv eșec al negocierilor.
În cadrul acestei strategii nu poate fi exclusă o încetare temporară a focului, dacă Moscova o consideră în interesul diplomatic, intern, economic și geostrategic actual al Rusiei. Kremlinul ar putea folosi iluzia disponibilității Rusiei pentru compromis și pauza în bombardarea așezărilor ucrainene pentru a submina unitatea și determinarea care s-au consolidat în Europa din 2025 în ceea ce privește ajutorul pentru Ucraina și pentru a adânci prăpastia care există deja între Statele Unite și alți parteneri NATO. Un armistițiu limitat ar oferi, de asemenea, o oportunitate de a regrupa trupele de atac ruse, de a consolida regimul de ocupație în teritoriile ucrainene anexate și de a pune sub semnul întrebării politica de sancțiuni a Occidentului. În perioada 2014-2021, au existat deja mai multe perioade de relativ calm în războiul Rusiei din bazinul Donețk (Donbas). Cu toate acestea, aceste perioade relativ pașnice nu au dus în cele din urmă nici la încetarea, nici la înghețarea conflictului armat, ci au pregătit terenul pentru escaladarea acestuia într-un război de expansiune pe scară largă.
O altă opțiune care ar putea fi în interesul Rusiei ar fi un armistițiu privind armele cu rază lungă de acțiune, ambele părți abținându-se de la atacuri cu rachete și drone dincolo de linia frontului. În ultimii trei ani și jumătate, Rusia a atacat multe dintre obiectivele cheie ale infrastructurii Ucrainei, cu diferite grade de succes. Cu toate acestea, Ucraina s-a adaptat în timp la aceste atacuri și a creat, de exemplu, o infrastructură energetică relativ rezistentă.
În ultimele luni, au avut loc atacuri rusești majore cu drone și rachete asupra țintelor civile ucrainene, inclusiv în Kiev. Atacurile masive ale Rusiei au reușit adesea să depășească apărarea aeriană a Ucrainei, creând imagini dramatice ale exploziilor în capitala ucraineană, printre alte locuri. Cu toate acestea, semnificația militară a atacurilor sporite asupra clădirilor rezidențiale, spitalelor, instituțiilor culturale și magazinelor din Ucraina rămâne redusă.
În schimb, Ucraina a avut succes în repetate rânduri în ultimele luni cu atacuri cu drone de lungă distanță asupra obiectivelor militare, industriale și de infrastructură rusești. Chiar și în hinterlandul profund, bazele militare, depozitele de combustibil, aeroporturile, rafinăriile și alte instalații legate de apărare au fost lovite în repetate rânduri. Detonațile și incendiile uneori dramatice din fabricile industriale rusești nu numai că au o importanță materială crescândă pentru economia și armata rusă, dar au și un efect psihologic asupra populației ruse și a opiniei publice mondiale. În războiul cu drone de lungă distanță, Ucraina poate utiliza tehnologie de ultimă generație pentru a compensa inferioritatea numerică a trupelor sale, cu un efect deosebit de mare. În acest context, nu se poate exclude posibilitatea ca Putin să dorească acum suspendarea sau chiar încheierea acestei părți a războiului.
Elementul central al negocierilor
Parteneriatul militar și politica de alianță a Occidentului față de Ucraina rămân elementul central al negocierilor viitoare. Atâta timp cât nu există garanții credibile de securitate pentru Ucraina, un armistițiu ar servi ambelor părți doar ca să-și regrupeze forțele militare și resursele economice, precum și ca să-și pregătească administrațiile și populațiile pentru următoarea rundă de escaladare. După război ar fi de fapt doar încă un înainte de război.
Dincolo de problema practică a securității viitoare a Ucrainei, se pune întrebarea mai largă a rolului viitor al SUA în politica mondială în general și în Europa de Est în particular. Washingtonul și Moscova nu pot, așa cum se pare că este planificat, să negocieze suveranitatea și integritatea unui stat european, în absența reprezentanților ucraineni și a altor reprezentanți europeni. În plus, în urma garanțiilor de securitate acordate Ucrainei în cadrul infamului Memorandum de la Budapesta din 1994, în legătură cu aderarea Ucrainei la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (TNP), Statele Unite nu pot permite nicio discuție privind problemele legate de frontierele și suveranitatea Ucrainei. Dacă, în ciuda acestui acord încheiat în urmă cu trei decenii, două state oficiale dotate cu arme nucleare și membre permanente ale Consiliului de Securitate ar ajunge la un acord care ar lăsa Ucraina – cofondatoare a ONU, semnatară a TNP, membră a Consiliului Europei și participantă la OSCE – ca un stat eșuat din punct de vedere politic și teritorial, umanitatea s-ar apropia de haosul global care domnea înainte de 1945.