Reacția furioasă a lui Vladimir Putin la ultimele mișcări ale Germaniei – noi livrări de arme către Ucraina, autorizații de utilizare a acestora în interiorul teritoriului rus – dezvăluie un punct slab al țarului. Poate că deschide ochii la consecințele comportamentului său, scrie jurnalistul italiano-american Federico Rampini într-o analiză pentru Il Corriere della Sera, preluată de Rador Radio România, scrie hotnews.ro

Prin agresiunea împotriva Ucrainei, împinsese deja două țări neutre precum Suedia și Finlanda să se arunce în brațele NATO. Acum, respingând medierea lui Donald Trump (oricât de stângace ar fi fost), Putin accelerează reînarmarea unei Germanii care timp de 80 de ani fusese pacifistă și substanțial dezarmată (sau subînarmată).

Iar dacă Germania va lua din nou în serios războiul, va fi grav, pentru că este țara care în istoria secolului al XX-lea a constituit cea mai serioasă amenințare la adresa securității Moscovei. Trezirea ei din somnul geopolitic nu a fost o mișcare strălucită.

Pe termen lung, aceasta s-ar putea dovedi a fi cea mai distructivă consecință pentru Rusia a agresiunii sale în Ucraina. Suedia și Finlanda au fost doar o mostră; şocul cel mare de-abia acum va veni.

„Țineți americanii înăuntru, rușii afară și germanii la pământ”

În acest moment este util să ne amintim cea mai strălucită definiție care a fost dată NATO la nașterea sa de primul secretar general al Alianței Atlantice, englezul lord Ismay, care a descris în felul următor funcțiunea Pactului: „Țineți americanii înăuntru, rușii afară și germanii la pământ”. Era anul 1950, al Doilea Război Mondial se încheiase cu doar cinci ani mai devreme, iar ideea că NATO folosea pentru „a-i ţine pe americani în (Europa), pe ruși în afară și pe germani la pământ” reflecta spiritul vremii.

Amintirea lui Adolf Hitler și a celui de-al Treilea Reich era încă foarte vie, iar amenințarea lui Stalin era cât se poate de reală, după ce Armata Roșie ocupase mai multe națiuni europene și le transformase în dictaturi comuniste.

Acea frază a lordului Ismay a fost atât de genială încât a fost transmisă de-a lungul deceniilor următoare, în contexte diferite și a fost analizată din perspective diferite. Ce anume a vrut să spună? Era important să ancorăm America de Europa, pentru a o împiedica să repete greșeala pe care a făcut-o după Primul Război Mondial, când a recidivat în izolaționism generând consecințe tragice. De asemenea, era necesar să nu i se permită Uniunii Sovietice să-şi extindă tentaculele spre Europa Occidentală.

Iar cel de-al treilea punct nu era deloc banal: NATO, prin prezența trupelor americane pe teritoriul continental, bloca o nouă reînarmare germană.

Pentru că la urma urmei, Germania a fost cea care a declanșat ambele războaie mondiale. Republica Federală Germania, născută din împărțirea postbelică (amputată de sora sa estică, RDG, anexată în sfera sovietică), avea să aibă în curând un miracol economic, avea să redevină o superputere industrială și tehnologică mult mai bogată și mai avansată decât Rusia. Cu toate acestea, atâta timp cât americanii o apărau, putea rămâne neînarmată, sau aproape neînarmată.

Putin a trezit un gigant adormit, va plăti consecințele

Un „parazit” al apărării, da, dar prin voința americanilor înșiși. În acest sens, NATO a fost liniștitor și pentru Moscova. Într-adevăr, dincolo de propagandă, mulți lideri comuniști au înțeles că pentru ei, acestă „ținere a germanilor la distanță”, era un avantaj. Uniunea Sovietică nu luptase niciodată împotriva Statelor Unite; în timp ce teritoriul său fusese invadat de două ori de Wehrmachtul german. Pentru Moscova adevăratul pericol venea de la colosul din apropiere, nu de la cel îndepărtat.

La 75 de ani după acea frază a lordului Ismay, vedem efectul combinat al expansionismului agresiv al lui Putin și al nemulțumirii lui Trump față de Europa. Germania lui Friedrich Merz a început să se reînarmeze nu pentru că a redevenit o națiune imperialistă, ci pentru că se simte nesigură, speriată de isprăvile militare ale lui Putin, de bombardamentele, masacrele și încălcările suveranității sale.

Dubiile privind soliditatea NATO denotă că America este mai puțin „înăuntru”, iar Rusia este mai puțin „afară”. Prin urmare, ar fi extrem de imprudent ca Germania să continue să-și țină capul plecat, eventual chiar în nisip, ca struții. Merz nu este militarist, însă trebuie să se gândească la viitorul țării sale, la o securitate pe care nu o mai poate delega americanilor.

Așadar, Putin a trezit un gigant adormit, iar țara sa va plăti consecințele. Va dura ceva timp, poate chiar mult timp, până când Berlinul va reconstrui o armată credibilă și o industrie de război care în prezent este subdimensionată. Însă resursele pe care le poate dedica acestei întreprinderi de reînarmare sunt considerabile, fiind mult mai mari decât cele ale Rusiei. În comparație cu Germania, Rusia este un pitic economic. Putin ar putea regreta într-o zi că a respins demersurile lui Trump și l-a constrâns pe Merz la o schimbare de atitudine.

America, cu toate defectele sale, a jucat un rol stabilizator peste 75 de ani

Un discurs similar poate fi făcut în principiu și cu privire la Orientul Îndepărtat. Chiar și la Beijing au existat în trecut lideri comuniști – Deng Xiaoping, cu siguranță, chiar și Mao Zedong însuși – care, dincolo de propaganda ideologică antiamericană, au văzut avantaje în spatele prezenței militare americane în Indo-Pacific.

Chiar și acolo, deși nu există un echivalent al NATO, bazele militare americane pot fi percepute într-un mod ambivalent: ca o amenințare la adresa Chinei; sau ca o garanție împotriva reînarmării Japoniei, o putere care a invadat și ocupat China ani de zile.

Astăzi, clasa conducătoare japoneză se află într-o situație destul de similară cu cea germană. Dacă nu poate considera protecția eternă a Washingtonului ca fiind de la sine înțeleasă, trebuie să acționeze. Același lucru se poate spune și despre o altă putere economică și tehnologică care era încă săracă în epoca lui Mao și Deng: Coreea de Sud. La fel ca Putin, Xi Jinping s-ar putea dovedi, pe termen lung, vinovat de o eroare strategică.

Reducerea influenței americane în Orientul Îndepărtat și în Indo-Pacific stimulează mândria naționalistă chineză. Dar ce urmează? Cine va umple vidul de securitate? În unele cercuri din Tokyo și Seul se vorbește acum despre dotarea cu arsenale nucleare autonome.

America, cu toate erorile și defectele sale, a jucat un rol stabilizator timp de peste 75 de ani, atenuând rivalitățile geostrategice regionale care în trecut duseseră la războaie teribile. Cei doi ucenici vrăjitori de la Moscova și Beijing se joacă stârnind temeri – și contramăsuri – pe care într-o bună zi ei sau succesorii lor le-ar putea regreta.