„Testul permanent” la care Rusia supune Europa. Trei scenarii posibile prin care să răspundă Kremlinului. „Trebuie să demonstreze că frica nu definește viitorul continentului”

Un șir de evenimente care par să nu aibă legătură între ele, precum intrarea tancurilor rusești în Georgia în 2008, ocuparea Crimeei în 2014, invazia Ucrainei în 2022, recenta incursiune a avioanele militare rusești în spațiul aerian, dar și apariția misterioasă a unor drone care au determinat închiderea aeroporturilor din întreaga Europă, nu sunt decât capitole dintr-o strategie unică, concentrată și în continuă evoluție, pusă la cale de Rusia, scrie Chris Kostov, profesor doctor în istorie, asociat la două universități de renume din Spania și doctor, într-o analiză pentru site-ul The Conversation.

Scopul Rusiei este de a exercita puterea militară atunci când este necesar, de a se angaja în tactici de război „în zona gri” atunci când este posibil și de a exercita presiune politică peste tot. Moscova face toate astea de zeci de ani, având un singur obiectiv în minte: să redesenzeze harta securității Europei fără a declanșa un război direct cu NATO.

Acest obiectiv nu este nici improvizat, nici ambiguu și, în esență, urmărește să inverseze expansiunea NATO de după Războiul Rece și să reafirme sfera de influență rusă în Europa, potrivit analizei.

Totodată, acest obiectiv singular a fost cel care a determinat acțiunile Rusiei în perioada premergătoare invaziei Ucrainei. În decembrie 2021, Moscova a cerut NATO să interzică Ucrainei și Georgiei să adere la alianță și ca forțele NATO să se retragă în pozițiile din mai 1997, unde se aflau înainte ca fostele state sovietice din Europa de Est să adere la NATO. Aceasta nu a fost o manevră diplomatică preliminară invaziei terestre din februarie 2022, ci un obiectiv în sine.

„Din perspectiva Kremlinului, extinderea NATO este atât o umilință, cât și o amenințare existențială și trebuie stopată cu orice preț”, scrie profesorul doctor în istorie în analiza sa.

„Setul de unelte” de presiune folosit de Rusia

Acțiunile Rusiei pot fi interpretate în diverse moduri: ca amenințări militare, ca politica riscului calculat sau ca presiune diplomatică. De fapt, toate aceste etichete sunt corecte, dar Rusia le folosește în combinație pentru a estompa granițele tipice dintre diplomație, acțiuni militare și propagandă internă, potrivit profesorului universitar împarte „setul de unelte” de presiune al Moscovei în diferite tipuri de acțiuni:

Politica riscantă pentru a forța dialogul: Escaladarea militară, de la concentrarea de trupe până la invadarea Ucrainei, creează crize care atrag atenția Occidentului. Rusia creează situații de urgență pentru a câștiga pârghii de negociere, așa cum a făcut cu succes în timpul Războiului Rece și, mai recent, în Georgia în 2008 și în Ucraina începând din 2014.

Testarea zonei gri: Incursiunile cu drone și avioane de vânătoare deasupra Germaniei, Estoniei, Danemarcei și Norvegiei sunt teste deliberate ale capacității NATO de detectare și reacție. Ele servesc, de asemenea, scopului practic de a colecta informații despre acoperirea radarului și starea de pregătire, fără a trece la ostilități deschise.

Presiune hibridă asupra aliaților mai mici ai NATO: Atacurile cibernetice și întreruperile în aprovizionarea cu energie din diferite state membre ale UE sunt menite să testeze solidaritatea alianței. Moscova vizează statele mai mici și mai slabe pentru a alimenta resentimentele și îndoielile în cadrul NATO.

Teatrul intern: Pentru Putin, confruntarea cu Occidentul are succes pe plan intern. După cum a afirmat recent Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, „Europa se teme de propriul război”. Pentru Kremlin, această teamă întărește narațiunea potrivit căreia Rusia este o putere asertivă, iar Occidentul este indecis.

Utilizarea acestor instrumente de către Rusia nu este o noutate, ci bazează pe strategii perfecționate încă de la prăbușirea Uniunii Sovietice. De la Transnistria la Abhazia, Osetia de Sud și Donbas, Moscova susține războaie „nerezolvate” care împiedică statele să adere la NATO și UE, menținând astfel influența Rusiei pe termen nelimitat, potrivit analizei.

„Testul permanent” al Rusiei

În prezent, strategia Kremlinului favorizează din ce în ce mai mult mijloacele hibride – drone, atacuri cibernetice, dezinformare și șantaj energetic – în detrimentul războiului. Nu este vorba de provocări aleatorii, ci de o campanie coerentă de testare, arată analiza The Conversation.

Fiecare incursiune și atac are un scop diagnostic: „Poate Europa să detecteze? Poate coordona un răspuns comun? Poate pune în aplicare acest răspuns rapid și eficient?”.

După cum au recunoscut oficialii belgieni după o serie recentă de apariții ale dronelor, continentul trebuie să „acționeze mai rapid” în construirea sistemelor de apărare aeriană. Fiecare astfel de recunoaștere întărește convingerea Moscovei că Europa este nepregătită și divizată.

În Rusia, aceste momente sunt selectate pentru a fi incluse în clipuri propagandistice difuzate de televiziunea de stat, în care experții ridiculizează „slăbiciunea” europeană și prezintă dezordinea de pe continent ca o validare a poziției conflictuale a Kremlinului. Această criză fabricată este, la rândul său, cea mai recentă aplicare a unei strategii bine puse la punct.

În ceea ce privește Occidentul, scopul este epuizarea, nu cucerirea – un „test permanent” menit să epuizeze resursele și unitatea prin presiuni constante, de intensitate redusă.

Cele trei scenarii posibile

Provocările tot mai intense ale Rusiei la adresa NATO și a Europei nu pot fi menținute ca status quo. În starea actuală a lucrurilor, există trei scenarii posibile în ceea ce privește direcția în care ne-ar putea conduce, scrie Chris Kostov în analiza sa.

O nouă confruntare pe termen lung: acesta este scenariul cel mai probabil, fiindcă NATO nu poate accepta cererile principale ale Rusiei fără a-și submina principiile fondatoare. Conflictul ar lua probabil forma unui impas prelungit: mai multe trupe pe flancul estic al alianței, bugete de apărare în creștere și o nouă Cortină de Fier în Europa.

„Finlandizarea” Ucrainei: un rezultat posibil, deși instabil, ar putea fi ca Ucraina să fie constrânsă să adopte un statut neutru – renunțând la aderarea la NATO în schimbul unor garanții, așa cum a făcut Finlanda în timpul Războiului Rece. Din perspectiva Occidentului, acest lucru ar recompensa agresiunea Moscovei și ar consolida dreptul său de veto asupra suveranității vecinilor.

Escaladarea prin erori de calcul: într-un context de tensiuni crescute, chiar și un incident minor – doborârea unei drone, un atac cibernetic eșuat – ar putea degenera într-o confruntare mai amplă. Un război deliberat între NATO și Rusia este încă improbabil, dar nu mai este de neconceput.

Imperativul Europei: reziliența

Abordarea Kremlinului se bazează pe fragmentare, potrivit The Conversation, iar răspunsul Europei trebuie să fie coeziunea. Acest lucru înseamnă dezvoltarea anumitor capacități:

Apărare aeriană și antirachetă integrată: construirea unui scut cu adevărat continental, care să acopere lacunele pe care dronele și sistemele hipersonice le-ar putea exploata.

Apărare hibridă colectivă: tratarea atacurilor cibernetice sau a incursiunilor dronelor ca provocări la nivelul întregii alianțe. Un mecanism unic de răspuns al NATO, convenit în prealabil, ar împiedica Moscova să izoleze membrii.

Autonomie tehnologică și politică: investiții în industriile europene de apărare, independența în materie de energie regenerabilă și lanțuri de aprovizionare reziliente. Securitatea începe acum cu autosuficiența, mai ales în contextul sprijinului oscilant din partea SUA.

Descurajarea prin diplomație: Europa trebuie să combine descurajarea militară credibilă cu angajamentul pragmatic, asigurându-se că canalele de comunicare rămân deschise pentru a preveni escaladarea.

Strategia Rusiei nu este reactivă, ci structurală. Kremlinul încearcă să forțeze Occidentul să accepte o nouă ordine de securitate printr-o combinație de coerciune, sondaje și teste perpetue. Instrumentele pot varia – de la tancuri la drone, de la invazii deschise la războaie hibride de uzură, dar scopul rămâne același: subminarea unității europene și restabilirea sferei de influență pierdute de Rusia în 1991.

Provocările Europei de către Moscova sunt clare și vor continua până când costurile vor deveni imposibil de suportat, iar în acestă criza fără sfârșit, „Europa trebuie să demonstreze că reziliența definește viitorul continentului, nu frica”. Doar o Europă unificată și pregătită poate face acest lucru posibil, potrivit analizei The Conversation.