Un aisberg uriaş, care s-a desprins din Antarctica în urmă cu 39 de ani şi a fost la un moment dat cel mai mare din lume, este în curs de topire în apele mai calde, conform oamenilor de ştiinţă, scrie ştirileprotv.ro

La începutul anului, acest colos de gheaţă numit A23a cântărea aproape 1.000 de miliarde de tone şi acoperea aproape 4.000 de kilometri pătraţi, o suprafaţă cu 50% mai mare decât cea a Luxemburgului.

Însă, pe măsură ce aisbergul înaintează spre nord, către regiunile mai calde ale Oceanului Antarctic, din el se desprind bucăţi mari de gheaţă.

Dimensiunea sa actuală este de 1.770 de kilometri pătraţi, cu o lăţime de până la 60 de kilometri, conform unei analize efectuată de AFP a imaginilor satelitare de la serviciul european Copernicus.

„Aş spune că este, într-adevăr, pe ultima sută de metri. (...) Apa este mult prea caldă pentru a putea supravieţui. Se topeşte constant", a declarat pentru AFP Andrew Meijers, oceanolog la Institutul britanic de cercetări antarctice (British Antarctic Survey).

„Mă aştept ca acest lucru să continue în următoarele săptămâni şi prevăd că (aisbergul) va deveni de nerecunoscut în câteva săptămâni",a adăugat el.

A23a s-a desprins de continent în 1986, ajungând în Marea Weddell, unde a rămas ancorat de planşeul oceanic mai bine de trei decenii.

În 2020, aisbergul a pornit din nou la drum, purtat, ca şi alte aisberguri, de puternicul curent antarctic circumpolar.

Impact și observații ale oamenilor de știință

Aisbergul a eşuat din nou, în martie 2025, nu departe de Georgia de Sud, o insulă britanică din Oceanul Atlantic de Sud. La acel moment existau temeri că ar putea ameninţa mijloacele de subzistenţă ale pinguinilor şi leilor de mare. Aisbergul a ocolit, însă, insula.

Oamenii de ştiinţă s-au declarat „surprinşi" să observe că a rezistat atât de mult timp. „Majoritatea aisbergurilor nu ajung atât de departe", a adăugat Meijers, „fiind condamnaţi"odată ce ies de sub protecţia climatului antarctic.

Formarea aisbergurilor este un proces natural, iar oamenii de ştiinţă cred că rata cu care Antarctica le produce a crescut, probabil pe fondul schimbărilor climatice induse de om.