Arheologii marini francezi au descoperit un zid submarin masiv în largul coastei Bretaniei, datând din jurul anului 5.000 î.Hr, potrivit BBC, scrie digi24.ro.
Ei cred că ar putea proveni dintr-o societate din epoca de piatră a cărei dispariție din cauza creșterii nivelului mărilor a fost originea unui mit local despre un oraș scufundat.
Arheologii cred că zidul de 120 de metri – cea mai mare construcție subacvatică descoperită vreodată în Franța – a fost fie o capcană pentru pești, fie un dig de protecție împotriva creșterii nivelului mării.
Când a fost construit pe Ile de Sein, în vârful vestic al Bretaniei, zidul ar fi trebuit să fie pe țărm – între marcajele de înaltă și joasă maree. Astăzi se află la nouă metri adâncime, pentru că insula s-a micșorat la o fracțiune din dimensiunea sa anterioară.
Zidul are în medie 20 de metri lățime și doi metri înălțime. La intervale regulate, scafandrii au descoperit pietre verticale mari de granit – sau monoliți – care ieșeau deasupra zidului în două linii paralele.
Se crede că acestea au fost inițial așezate pe roca de bază, iar apoi zidul a fost construit în jurul lor din lespezi și pietre mai mici. Dacă ipoteza capcanelor pentru pești este cea corectă, atunci rândurile de monoliți proeminenți ar fi susținut și o „plasă” făcută din bețe și crengi pentru a prinde pește pe măsură ce mareea se retrăgea.
Cu o masă totală de 3.300 de tone, zidul trebuie să fi fost opera unei comunități sedentare substanțiale. Și pentru a fi rezistat 7.000 de ani, era în mod clar o structură extrem de solidă.
„A fost construită de o societate foarte structurată de vânători-culegători, de un tip care a devenit sedentară atunci când resursele au permis. Sau a fost făcută de una dintre populațiile neolitice care au sosit aici în jurul anului 5.000 î.Hr.”, a declarat arheologul Yvan Pailler.
Monoliții care formează baza zidului sunt similari cu - dar sunt anteriori - faimoaselor menhire care împânzesc peisajul rural breton și sunt asociați cu cultura neolitică.
Potrivit lui Pailler, ar fi putut exista o transmitere a cunoștințelor privind extragerea, tăierea și transportul pietrelor între vânătorii-culegători mezolitici mai vechi și agricultorii neolitici care au urmat.
Zidul a fost descoperit după ce geologul local Yves Fouquet a studiat hărți de adâncime subacvatice întocmite cu ajutorul celei mai recente tehnologii radar. „Chiar lângă Sein am văzut această linie de 120 de metri care bloca o vale subacvatică. Nu putea fi naturală”, a declarat el pentru ziarul Le Monde.
Arheologii au efectuat prima explorare în vara anului 2022, dar au trebuit să aștepte până în iarna următoare – când algele marine dispăruseră – înainte de a putea cartografia zidul în mod corespunzător.
Într-un articol publicat în Jurnalul Internațional de Arheologie Nautică, autorii presupun că astfel de situri ar putea sta la originea legendelor bretone locale despre orașe scufundate. Se credea că un astfel de oraș pierdut – Ys – se află în Golful Douarnenez, la doar câțiva kilometri est.
„Este probabil ca abandonarea unui teritoriu dezvoltat de o societate extrem de structurată să se fi înrădăcinat adânc în memoria oamenilor”, se arată în lucrare.
„Scufundările cauzate de creșterea rapidă a nivelului mării, urmate de abandonarea structurilor de pescuit, a lucrărilor de protecție și a locurilor de trăit, trebuie să fi lăsat o impresie de durată.”