Inca de la inceputurile crestinismului, mielul a fost unul dintre simbolurile religioase ale noii religii, tinute la mare cinste. Profetii biblici il desemnasera sub acest nume pe Dumnezeu intrupat in om, iar Ioan Botezatorul, spusese aratandu-l pe Iisus Hristos poporului iudeu
Hristos trimis la moarte pentru mantuirea lumii a fost victima pacatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fara de pacat care se lasa sacrificat. Neputand raspandi imaginea crucii, primii crestini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decat cea a pestelui. Cu incepere din secolul V dupa Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai intai simplu, apoi sub forma de cruce sau ca suport al inceputului si sfarsitului.
Sarbatoarea Pastilor a fost instituita chiar de Dumnezeu Tatal prin proorocul Moise, inainte ca poporul evreu sa treaca prin Marea Rosie. Sensul Pastelui in cele doua mari religii este insa sensibil diferit. Caci daca pentru evrei Pastile inseamna sarbatorirea trecerii de la robia egipteana la libertate, pentru crestini Pastile inseamna cea mai mare sarbatoare a acestei religii, sarbatoare care inseamna trecerea de la moartea sufletului prin pacate, la viata cea vesnica prin intermediul jertfei si invierii mantuitoare a lui Hristos, conform descopera.ro.
Pastele crestin-ortodox nu are data calendaristica fixa deoarece se tine dupa un calendar lunar, insa cade intotdeauna in a paisprezecea zi
Desi sacrificiul si ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor actiuni ramane acela de comunicare cu Divinitatea. Intrucat omul profan nu poate comunica cu Divinul decat printr-un intermediar (victima sacrificata sau ofranda), o mare valoare spirituala este acordata naturii victimei ce urmeaza a fi ucisa. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales in cazul alegerii mieilor cei puri si nevinovati drept victime.
Deosebit de interesanta este si concluzia lui Mircea Eliade fata de originea mitologica a actului sacrificial in civilizatia arhaica romaneasca. Marele istoric si cercetator afirma ca jertfirea unei fiinte vii este necesara pentru desavarsirea oricarei creatii, caci nimic statornic nu se poate ridica si asigura decat printr-un sacrificiu.
In acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sarbatorii, caci solemnizeaza timpul si creaza un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvantarii.
In spatiul nostru, in afara mielului taiat de Pasti, in unele zone ale tarii este sacrificat si un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la baza o veche credinta cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de teren culese de cercetatoarea Ofelia Vaduva in diverse zone ale tarii, sacrificarea mielului este insotita de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apa sfintita si trasarea imaginara a unei cruci cu cutitul deasupra capului mielului.
In lumea satului de odinioara (cea atat de brutal distrusa de sosirea comunismului si de tranzitia post-decembrista in egala masura) era obligatorie purificarea rituala a celui care taia animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma sa taie miei trebuia sa se spele, sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si schimbe camasa, si mai ales sa nu aiba contacte sexuale cu trei pana la sase zile inainte de ziua sacrificiului.
De fapt, in multe zone etnografice ale Romaniei, batranii isi mai amintesc ca pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cutitul pe locul de la gat unde urma sa fie injunghiat mielul. Astazi acest obicei, marturie atat de evidenta asupra consacrarii divine a sacrificiului precum si a suprapunerii memoriei crestine asupra unui gest pagan, a inceput treptat sa dispara.
La nivelul anului 1987, cercetatorul Liviu Apolzan ne transmite o informatie extrem de interesanta despre Nedeile de sat (care avea loc in prima duminica de dupa Paste) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujba religioasa numita slujba pentru stolnice, dupa care era stropit cu aghiazma.
Dupa taiere, mielul era scurs de sange si invelit intro cununa de flori. Mielul era apoi legat de o prajina purtata de doi barbati si oferit cu totul preotului care urma sa participe la ospatul colectiv care urma.
Acest ospat de Pasti care are la baza carnea de miel nu era o masa obisnuita, ci un act plin de semnificatii sacre, de fapt consumul carnii de miel avea repercursiuni faste pentru viata omului. „Cine nu mananca miel de Paste, nu-i merge bine tot anul” spune o straveche zicere romaneasca.
Pe vremuri, oasele mielului taiat dupa ce fusese sfintit de catre preot, nu erau aruncate la gunoi sau date cainilor, ci ingropate la radacina unui pom tanar, gest care preia restrictiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Pasti.