Mingir își păstrează vie memoria foametei din 1946–1947. Un muzeu va spune povestea tragediei - VIDEO

O casă verde, un gard în aceeași culoare și o pictură care spune, în felul ei, povestea începutului lor. Iacob și Vera sunt soți și, totodată, doi dintre supraviețuitorii foametei organizate de regimul sovietic în anii 1946–1947. Astăzi, Iacob are 88 de ani, Vera – 86, iar povestea lor de dragoste a ajuns la 66 de ani de căsnicie.

Vera LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOARE A FOAMETEI:„Cred că ne-a unit o rămurică mai reușită, mai norocoasă, de suntem împreună încă și azi. Nu ne vine a crede nici nouă.

Ea m-a așteptat pe mine 3 ani și jumătate, când am plecat în armata militară sovietică. În fiecare zi îi trimeteam câte o scrisoare și o amenințam să nu se ducă nicăieri fără mine.”

Au copii, nepoți, o bibliotecă plină de cărți, albume în care își păstrează cele mai de preț memorii, dar și pereții din casă decorați cu fotografiile copiilor și nepoților, o parte dintre ei stabiliți peste hotare.

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Multe, multe fotografii. Desigur, aparțin familiei noastre. Și eu în frunte cu ei și îmi pare bine că e o familie bogată. Are și un trecut istoric interesant.”

Iar trecutul familiei este unul zbuciumat. Iacob și soția sa au trecut prin război, foamete și deportări. Născut în Mingir, în 1938, Iacob a crescut într-o familie care a cunoscut din plin greutățile acelor vremuri. 

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Copiii simt mai simplu greutățile prin care treceau părinții și chiar ei însăși, erau tineri și rezistenți.

Am văzut cu ochii mei războiul, când retragerea armatei româno-germane întâlnite de sovietici în preajma satului nostru, a fost un prăpăd. Până azi îmi amintesc cât de înarmați erau soldații.

În mahala noastră au ar câteva case, au rămas oameni cu dizabilități. La Voinescu o mulțime au murit în casele lor.”

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Ei coborându-se, armatele sovietice cu două trei zile au înconjurat Mingirul și s-au instalat în satul Voinescu. Ei îi întâlneau armata germană. Cu niște focuri atât de mari, lunca Lăpușnei a rămas plină cu tancuri, tunuri, ostași, cai morți, a fost o pierderă extraordinar de mare.

Au fost pierderi putenrice, din partea Germaniei mai întâi, apoi a Rusiei.”

Când a început foametea, Iacob avea doar 8 ani. Spune că a avut noroc, pentru că familia sa era ceva mai înstărită și a reușit să treacă peste acea perioadă cumplită. 

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Foametea e o tragedie mai deosebită decât în timpul retragerii armate. Pierderea noastră, ca în niciun sat din Republica Socialistă Moldovenească, când erau rușii. În decembrie oamenii au început să moară. La noi au murit 1000 de oameni în mahala noastră. Am și scris istoria satului și am descris în detalii despre foamete. 19 persoane au fost găsite, craniile lor ascunse în pod la primărie.  Sovieticii au ascuns chestia asta, la fel ca multe altele. - Pe marginea satului au fost găsite oase fumegând, între Horjești și Mingir.”

Chiar dacă era mult mai mică, și Vera, născută în satul vecin Văsieni, păstrează frânturi din acele vremuri cumplite. Își amintește mai ales momentul în care rușii le-au luat tot ce aveau mai de preț în gospodărie. 

Vera LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOARE A FOAMETEI: „Aveam doi boi, căruță, de toate. Mi-a rămas în amintire cum mama striga cu mâinile în sus și noi din urma ei. Și trei frați au fost luați deodată pe front. Ne-a luat și covoare și tot. Care au rămas mai mare se duceau și scoteau rădăcină de baltă, o aduceau acasă, o uscau, râșneau. Mai aduceau grăunțe. Să nu mai dea Dumnezeu, că eu eram mică, dar ai mei trei frați au fost luați pe front, pe cei care au rămas la lucru.”

Pe front a ajuns și soțul ei, Iacob, care din fericire a revenit acasă. Pentru ambii soți tinerețea a mai fost marcată de un eveniment și anume procesul de colectivizare forțată a moldovenilor în localitățile fiecăruia. 

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Când au început în 1946 să facă colhozurile, mingerienii nu au vrut să facă parte, era un sat mare, puternic. Și în 49 după foamete a mai fost o tragedie, deportările. N-au fost fericiți nici atunci, nici după foamete și nici când era colhoz că au mai văzut un bănuț să meargă la magazin. Le-a luat pâinea, care a fost o mare suferință.”

Oamenii din Mingir vor ca această pagină dureroasă din istorie să nu fie uitată. Mihai Mircos, șeful Casei de Cultură, cercetează istoria foametei din sat și lucrează la proiecte care să păstreze vie memoria victimelor, inclusiv la crearea unui muzeu al foametei.

Mihai MIRCOS, VICEPRIMAR, ȘEFUL CASEI DE CĂLTURĂ: „În timpul foametei în localitate au pierit aproape jumătate din localnici, 1421 de oameni. Dar suntem conștienți că nu am putut să-i documentăm pe toți. Am inaugurat 16 plăci comemorative în cimitir la gropile comune ale victimelor care au suferit în urma foametei.”

Valeria CAPRA, REPORTER PRO TV: „Autoritățile locale sunt în continuare de finanțare pentru deschiderea Muzeului Foametei, care se va afla în incinta Muzeului de Istorie și Etnografie. Aici urmează să fie prezentat istoricul acelei perioade, dar și meniul foametei care includea ierburi, cenușă, rumeguș de lemn sau tărâțe de grâu. Totodată își propun să prezinte în format 3D transformările prin care trece organismul uman supus înfometării.”

Mihai MIRCOS, VICEPRIMAR, ȘEFUL CASEI DE CĂLTURĂ: „Dar și aceste pagini ale istoriei e necesar nu doar pentru comemorare, da mai ales educație a actualei generații, viitoarei.

În primul rând istoria nu trebuie să se repete, noi o putem preveni.”

Iacob LUPANCIUC, SUPRAVIEȚUITOR AL FOAMETEI: „Merg pe stradă acum, chiar dacă situația nu e pentru toți că nu e posibilitate economică să trăiești cum vrei tu, au probleme. Dar totul s-a modificat. Ce mai e bun acum în societate se face cu ajutorul de peste hotare a celor care au plecat.

Eu am fost la Paris și când merg acum pe stradă, eu sunt un moșneag, da așa cum sunt nici cei tineri nu mă pot ajunge. Chestia e că mă uit la tineret, parcă aș fi la Paris, îmbrăcați, cu niște ghiozdane. Merg la grădiniță cu mobil și căști.”

Mihai MIRCOS, VICEPRIMAR, ȘEFUL CASEI DE CULTURĂ: „O vină mare o poartă și administrația publică locală de pe atunci, au fost prea loiali și supuși regimului sovietic. Pe unde au mers prin poduri, au jefuit oamenii de cerale, și după documentele de arhivă, mulți copii au putut avea un viitor, dar din păcate au murit de foame.”

Potrivit autorităților locale, din 3000 de locuitori ai satului Mingir, jumătate au murit din cauza foametei organizate de sovietici. Conform datelor oficiale, politica deliberată a Kremlinului din acea perioadă a provocat moartea a peste 123.000 de moldoveni și a afectat direct alte 400.000 de persoane.

Foametea din anii 1946-1947 urmează să fie recunoscută oficial drept crimă împotriva umanității, printr-un proiect de lege aflat pe agenda Parlamentului.