Nu văd, dar simt, și o fac la cel mai înalt nivel. Vorbim despre câteva persoane nevăzătoare din Chișinău, care de peste 10 ani joacă fotbal. Activitatea îi ajută să se mențină în formă, dar și mai valoros, datorită acestui sport se autodepășesc, reușesc să fie activi și să facă parte dintr-o comunitate. În spate se ascund povești puternice de viață a unor oameni care au decis să înfrunte greutățile, iar din dizabilitate să facă o abilitate. Și uite așa, se susțin și îmbărbătează unii pe alții pentru a merge înainte, indiferent de provocările pe care le întinde viața.
Alexei ROMANENCO, JUCĂTOR: „Cei care au pierdut vederea, altfel simt viața. Eu simt fiecare pasăre altfel, vântul altfel, lumea cum vorbește. Tot simt altfel și atunci se deschide o altă percepere.”
Evghenii IAGUDIN, JUCĂTOR: „Noi trăim cu ajutorul sunetelor.”
Evghenii IAGUDIN, JUCĂTOR: „Ce înseamnă să stai acasă cinci ani? Trei lucruri, canapea, televizor și frigider. În viață sunt doi dușmani, lenea și frica.”
Seva PARAMANCIUC, JUCĂTOR: „Prima dată vin aici.”
Valeriu POPOV, JUCĂTOR: „Activitatea sportivă în primul rând energizează, te motivează să ieși din casă.”
Valeriu POPOV, JUCĂTOR: „Cântecul acesta de autocompătimire, de a ne jelui e cel mai ușor și întâlnit.”
Vineri după-amiază, sectorul Telecentru, stația de troleibuz, locul unde jucătorii se adună și pun la cale un nou meci de fotbal.
Alexei ROMANENCO, JUCĂTOR: „Ieșim din casă, facem un efort și mai cunoști ce se întâmplă un jur, comunici cu oamenii, te simți realizat. Dacă stai în casă pierzi.”
Evghenii IAGUDIN, JUCĂTOR: „Ce este sportul? Pentru mine e un mod de viață, antrenamente în fiecare zi.00.57- Dar e foarte greu să te autodepășești, să ieși din casă.”
Valeriu POPOV, JUCĂTOR: „Ne întâlnim, socializăm, ne integrăm, iar fotbalul în sine, mingea, dezvoltă foarte bine simțurile și auzul. Spiritul de echipă.”
Evghenii IAGUDIN, JUCĂTOR: „În momentul în care ieși din casă, ieși din cei patru pereți, deja este o mică victorie. La început simțeam rușine oare cum se va uita lumea, dar cu timpul trece. Devii mai liber, nu mai depinzi de alții.”
Iurie CIORNÎI, JUCĂTOR: „E bine pentru sănătate. Mereu avem parte de emoții.”
Toți sunt membri ai Federației Sportivilor Nevăzători din Moldova. Pentru unii urma primul antrenament, pentru alții încă unul – dar la fel de important. Alexei Romanenco joacă din 2002 și de atunci, motivează și alți nevăzători să spargă gheața, să iasă din casă și să fie activi social. A început cu torball...
Alexei ROMANENCO, JUCĂTOR: „Ne-am antrenat și cu alte genuri de activități, pentru noi fotbalul era ceva nou. Întotdeauna jucam în sală, pentru noi era nou, neobișnuit. Toate sunetele, în sală e mai simplu, afară toți strigă, e mai complicat.”
Însă nu imposibil, așa că și în acest caz, ”pofta a venit mâncând”, mai bine zis jucând.
Valeria CAPRA, REPORTER PRO TV: „În jur de șase sau opt persoane se întâlnesc de două pe săptămână aici, la terenul Federației de minifotbal. Este locul unde cei prezenți se antrenează, socializează, se mențin în formă, dar cel mai important, fiecare antrenament este o victorie deoarece reușesc să se autodepășească.”
Valeriu BURLAC, ANTRENOR: „Aici e ca la minifotbal, patru sunt pe teren. Terenul se împarte în trei sectoare. Pentru că mingea are clopoței, ei pasează. Poartă ochelari ca să fie șanse egale, să nu vadă niciunul. Învăț foarte multe de la ei. Când văd că evoluează, câștigă meciuri, e o plăcere enormă. Și ei se bucura ca niște copii.”
Fiecare dintre cei prezenți ascunde o istorie de viață, lecții și sursă de inspirație pentru alții. Valeriu Popov joacă din 2013. Și-a pierdut brațul și vederea în urma unui accident din copilărie.
Dizabilitatea nu i-a știrbit din dorința de a se bucura de viață și a trăi frumos. Valeriu a învățat să devină independent, să muncească pentru visuri, să se așeze la casa sa și să întemeieze o familie.
Valeriu POPOV, JUCĂTOR: „Am finalizat licența și masteratul în psihologie și științe ale educației. Acum activez psiholog și profesor la școala profesională numărul 11. Am reușit să ajung la o anumită etapă de dezvoltare, sunt mulțumit, copiii sunt sănătoși, soția îmi este alături. Activăm, avem serviciu, locuință. Eu mă simt un om aranjat și stabilit, sunt mulțumit. Aș încuraja toată lumea, în special persoanele cu dizabilități să iasă din casă, să iasă din umbră, să se implice în diverse activități. Autodepășirea este dificilă, cunosc nevăzători din anturajul nostru, care nici până azi nu ies din casă, au 40 de ani.”
Și, astfel, acest teren se transformă într-un tărâm de cunoaștere, autodepășire și victorii personale.
Seva PARAMANCIUC, JUCĂTOR: „Când este o persoană dragă ție, mai ușor te descurci în viață, dar când toți te supără e rău. Nu știi ce să faci mai departe. Eu am trăit foarte rău, în familia mea nu era iubire, așa cum merită orice copil.”
Alexei ROMANENCO, JUCĂTOR: „Ne ajutăm între noi, nevăzătorii, suntem în societate peste 9000 de oameni.”
Gheorghe STAVER, PREȘEDINTELE FEDERAȚIEI SPORTIVILOR NEVĂZĂTORI DIN MOLDOVA: „De când a fost adus fotbalul la noi în țară, din 2013, ne bucurăm de rezultate. Băieții nu în zadar vin, pentru toți nevăzătorii, dacă nu au avut ocazia în copilărie să joace, nu erau așa mingi, acum oferim această posibilitate. Fotbalul îi ajută să se orienteze în spațiu, să fie mai vioi. Ne adresăm și la Minister să fim auziți, campionatele sunt scumpe pentru nevăzători. E nevoie de însoțitori.”
Fotbalul pentru nevăzători se practică la Soroca și la Tiraspol. Până în prezent, sportivii au participat la diferite competiții, în țări precum România, Cehia, Polonia sau Germania.
Valeriu POPOV, JUCĂTOR: „În Germania a fost o experiență frumoasă, cu persoane care pe teren se mișcau ca săgeata, cu viteza luminii. Contează mai mult participarea, implicarea. Mingea e rotundă, victoria până la urma azi e a cuiva, mâine a alcuiva.”