Istoria, se spune adesea, este scrisă de națiuni, nu de indivizi. Și totuși, sunt momente – rare, tensionate, decisive – în care liderii devin, vremelnic, axul în jurul căruia se reconfigurează ordinea internațională. Negocierile privind încheierea războiului din Ucraina par să fie unul dintre aceste momente. Iar Donald Trump și Vladimir Putin sunt, inevitabil, protagoniștii unei confruntări care nu mai are câștigători, doar supraviețuitori, scrie geostrategul George Friedman în geopoliticalfutures.com, potrivit adevarul.ro.

În unele privințe, discuțiile sunt similare cu Acordurile de pace de la Paris, care au pus capăt războiului din Vietnam. Statele Unite nu au fost înfrânte militar, dar prin faptul că nu au câștigat războiul, au pierdut efectiv. Viet Cong-ul a câștigat prin faptul că nu a fost învins. Un război în care nimeni nu este victorios este cel mai dificil tip de conflict de încheiat. Tratarea Japoniei și a Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial a fost simplă, deoarece ambele au fost înfrânte categoric. 

Negocierile de pace de la Paris au fost mult mai complicate. Dar rezultatul a fost inevitabil: Fiecare parte ar fi manevrat din motive politice interne pentru a-și păstra reputația națională. Poziția Statelor Unite a fost că sunt pregătite să continue războiul dacă nu se ajunge la o înțelegere rezonabilă. Poziția Viet Congului era aceeași. Diferența era că Viet Cong-ul era mult mai interesat de rezultat decât Washington-ul. Ei luptaseră pentru a-și apăra propria națiune. Statele Unite au luptat ca o demonstrație de voință și de putere națională. Vietnamul de Nord ar fi fost sfărâmat dacă ar fi făcut mari concesii. SUA nu. Cu toate acestea, fiecare parte era obosită și precaută față de cealaltă, astfel încât concluzia inevitabilă a discuțiilor nu a depins de rezultate, ci de aparențe: mândrie și poziție internațională.

La fel ca atunci, și acum miza se mută de pe câmpul de luptă în jocul simbolic al prestigiului național și al orgoliului geopolitic.

Ce este în joc

În conflictul din Europa de Est, Rusia are interese strategice în joc - și anume, împiedicarea unei potențiale puteri ostile să aibă forțe la 219 kilometri de granița sa. Trebuie să demonstreze că armata sa este o forță de luat în seamă. Statul ucrainean luptă nu doar pentru integritate teritorială, ci pentru însăși supraviețuirea sa politică și culturală. Sprijinul Occidentului a venit mai degrabă din teama de o victorie rusă decât dintr-un angajament direct, subliniază Friedman.

În acest context, administrația Trump a încercat, în mod calculat, să se poziționeze drept mediator și nu parte în conflict. Un gest menit să transmită Moscovei că, atâta timp cât nu amenință flancul NATO, Washingtonul nu se va implica direct. Rusia a acceptat jocul – cu rezerve – dar a profitat pentru a continua ostilitățile, prelungind negocierile și testând răbdarea americană.

Răspunsul SUA a fost unul prudent, dar ferm: fie Rusia revine la masa negocierilor cu seriozitate, fie Statele Unite se retrag complet din rolul de intermediar. Deși neoficial, semnalele sunt clare – NATO este tot mai activ în est, iar zvonuri privind pregătiri de mobilizare a trupelor americane circulă intens, chiar dacă nu sunt confirmate. Poate că sunt doar „scurgeri” controlate, menite să crească presiunea asupra Kremlinului.

Problema Rusiei rămâne, în esență, una militară: în ciuda reformelor interne și a rotației în eșaloanele superioare ale armatei, performanțele rusești pe front au fost slabe. În absența unei reforme reale a comandamentului strategic, un nou asalt masiv riscă să repete eșecurile anterioare.

America se confruntă cu un paradox politic

De partea cealaltă, America se confruntă cu un paradox politic. Implicarea directă ar atrage costuri interne uriașe, într-un climat în care politica externă a fost rescrisă în cheie protecționistă, iar alianțele tradiționale destabilizate. Dar prezența militară în Europa rămâne un simbol de descurajare.

Trump are însă un avantaj: o reputație de imprevizibilitate radicală. Dacă președintele Vladimir Putin profită de negocieri pentru a se odihni și a reflecta, sau dacă își manifestă chiar dorința de a angaja mai multe forțe într-o nouă ofensivă, el nu știe ce va face Trump. Sau, mai probabil, bănuiește un răspuns foarte neplăcut.

Realitatea obiectivă este că forțele rusești sunt încă mult mai slabe decât cele americane și, având în vedere realitatea NATO, Europa ar putea fi obligată să intervină și ea. Serviciul de informații al lui Putin trebuie să caute cu disperare indicii cu privire la intenția Occidentului, dar, după toate probabilitățile, intenția depinde de acțiunile Rusiei și este probabil neclară și în partea occidentală.

Impredictibilitatea lui Trump creează mai multe riscuri decât certitudini. Dar cu cât Putin întârzie mai mult discuțiile, cu atât mai nesigur va fi Occidentul cu privire la intențiile sale și cu atât mai probabil va fi să se convingă că o altă ofensivă este pe drum. Acest lucru ar submina securitatea Occidentului, precum și poziția politică internă a lui Trump. Acesta și-a bazat președinția pe luarea de măsuri uimitoare și uneori imprudente. Acțiunile lui Putin se bazează pe eșecuri atent planificate, urmate de tulburări, represiune și reconstrucție.

Aceste concluzii ar sugera că discuțiile progresează, noteză George Friedman. Geopolitica situației indică o soluție prin care Rusia păstrează ceea ce ocupă, iar Ucraina acceptă sprijinul economic occidental. Problema politică este incertă. Libertatea de acțiune politică a lui Trump pe plan intern depinde de intimidarea și depășirea opoziției. Cea a lui Putin depinde de demonstrarea faptului că războiul nu a fost în zadar.

Tocmai de aceea, cel mai probabil scenariu este unul de compromis: Rusia păstrează teritoriile ocupate, Ucraina primește garanții economice occidentale, iar conflictul îngheață sub o nouă formă, ambiguu formulată.

Dincolo de calcule, esența rămâne aceeași: ceea ce pare o negociere în curs ar putea fi, în același timp, o negociere în impas. În diplomație, la fel ca în tranzacțiile de zi cu zi, aparențele sunt arme. Nu contează doar ce se obține, ci cum este prezentat. Iar între Trump și Putin, adevărata luptă se dă pentru cine va controla acestă „narațiune”, susține Friedman.