La 12 ani distanță de la scandalul în urma căruia Stanislav Florea, medic psihiatru la  centrul de plasament din Bălți, a fost condamnat pentru violarea a 16 rezidente, autoritățile statului nu au reușit să dezvolte mecanisme eficiente de protecție a persoanelor cu dizabilități din instituțiile rezidențiale împotriva oricăror forme de abuz, la fel ca și mecanisme de notificare a acestora din partea rezidenților. Totuși,  când astfel de cazuri sunt raportate, atât reprezentanții centrelor de plasament, cât și autoritățile statului, pun la dubii autenticitatea declarațiilor persoanelor cu dizabilități intelectuale. 

Aceste aspecte au fost remarcate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO), care la sfârșitul lunii februarie a condamnat și criticat dur R. Moldova pentru sclavie, muncă forțată, tortură, discriminare și nerespectarea vieții private în cazul unei rezidente dintr-un astfel de centru. 

Izolați pe un deal din Bădiceni

Un drum lung, de piatră, cu ogoare de ambele părți, duce spre CPTPD Bădiceni. Cele două clădiri pătrate din beton, construite între anii 1940 și 1960, alcătuiesc complexul care-i găzduiește pe cei circa 300 de oameni, cu o proporție aproape egală între femei și bărbați. Cel mai tânăr rezident are 23 de ani, iar cel mai vârstnic – peste 70. Majoritatea au dizabilități inteletuale și psihosociale, iar unii se confruntă cu dizabilități fizice sau probleme neurologice.

O bună parte dintre rezidenții centrului nu și-au cunoscut niciodată familia, iar alții au fost aduși și uitați în instituție chiar de rudele lor. Astfel, neacceptați ca membri de familie sau ca prieteni, stigmatizați și percepuți drept periculoși pentru societate, așa cum arată studiile, acești oameni au fost excluși social și au ajuns izolați pe dealul din Bădiceni, la 5 km distanță de cea mai apropiată localitate. Acolo, ei își petrec viața după un zid de piatră de câțiva metri, care separă întreaga comunitate de lumea din afară, sub supravegherea statului timp de 24 de ore din 24. 

„Aici mureau pe un capăt beneficiarii”

„La noi aici e ca la închisoare”, ne-a zis unul dintre paznicii instituției, numiți și „надзиратели” (temniceri, n.r.) de rezidenți și angajați, în timp ce descuia lacătul porților de fier pentru a ne permite să ieșim de pe teritoriul centrului. Alături de noi, Mihai Ghimpu, unul dintre rezidenții centrului, își mânuiește grăbit scaunul cu rotile ca să iasă prin porțile instituției în care locuiește de jumătate de secol. Reușește să iasă, apoi își deschide larg brațele și exclamă: „Libertate!”

Mihai avea 54 de ani atunci când l-am întâlnit la începutul lunii martie 2023. A ajuns în instituție în 1975, pe când avea șase ani. „Socotiți câți ani am învârtit, viața mea mi-am pierdut-o aici”, constată el, mâhnit. A fost adus de părinții săi, care nu aveau posibilitatea să întrețină pe atunci cei șase copii, motiv pentru care l-au lăsat în grija statului. În acea perioadă, Centrul era casă pentru copiii cu dizabilități fizice. Ulterior, la sfârșitul anilor ‘80, după ce au crescut copiii, instituția a fost transformată într-un internat psihoneurologic, așa cum au fost numite actualele centre de plasament până în 2018. Cu alte cuvinte, instituția s-a reformat de câteva ori, dar el tot acolo a rămas. 

„E tare adâncă istoria acestui internat. În anii ‘90 era groaznic. Până în 2009, când s-a început cu drepturile omului, am suferit mult, am scăpat ca frunza pe apă. Tare greu am dus-o noi. Aici mureau pe un capăt beneficiarii. Nu erau îngrijiți, nu erau medicamente, slab eram hrăniți, mâncam doar mămăligă. Mai în scurt, nu doresc la nimeni”, remarcă Mihai, în timp ce-și încruntează fruntea a durere și regret.

În acea perioadă, bărbatul a locuit într-o debara de circa trei metri pătrați, fără geam sau vreo altă sursă de ventilare. Relata că și-a cioplit ușa în partea de sus și de jos pentru aerisirea spațiului. Deși remarcă faptul că a trăit ca într-o celulă de închisoare, spune că e, cel puțin, mulțumit că avea intimitate și că și-a adaptat debaraua conform propriilor necesități locomotorii.

Cu toate acestea, spațiul în care a locuit, la fel ca și condițiile generale din cele cinci instituții de acest tip din țară, nu respectă în mod clar standardele minime de trai și îngrijire, deoarece nu sunt adaptate la necesitățile fizice și intelectuale ale rezidenților, ceea ce le încalcă grav dreptul la un trai decent și împotriva oricăror forme de rele tratamente, au concluzionat experții naționali și internaționali. În 2020, Comisarul Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului și ulterior, în 2023, Ombudsmanul, au subliniat că rezidenții sunt adesea plasați în camere supraaglomerate, în condiții de igienă și securitate relativ precare și că starea unor instalații sanitare este deplorabilă, nereușind să asigure standarde de viață adecvate și dreptul la intimitate.

„Pentru o țigară lucrează toată lumea aici”

În timp ce contemplam apusul unei zile de martie, așezați pe scaunele de lemn amplasate lângă crucifixul din fața porții centrului, Mihai Ghimpu se prezintă drept un lider informal al instituției, mai ales că numele lui coincide cu cel al unui fost președinte interimar de țară, așa cum remarcă el, glumind. Din relatările sale reiese că liderii informali, cu precizarea că ar fi mai multe persoane aflate într-o astfel de poziție de autoritate, gestionează alți rezidenți, pe care îi trimit la muncă, iar ei sunt cei care le colectează banii, oferindu-le în schimb țigări. „Pentru o țigară lucrează toată lumea aici”, susține Mihai, menționând că liderii informali primesc astfel de „приказ” (comandă, din rusă, n.r.) de la personalul instituției, iar ei sunt cei care „исполняют” (execută, din rusă, n.r.) din frica de a nu le fi îngrădit liberul acces în afara instituției.

Între timp, în 2023, din banii oferiți de o instituție internațională, Mihai Ghimpu și-a procurat o casă într-o localitate din apropierea instituției, în care s-a mutat împreună cu soția și fiul său la începutul anului 2024.

Relațiile dintre rezidenți despre care vorbea Ghimpu au fost remarcate și de reprezentanții Direcției prevenirea torturii din cadrul Oficiului Avocatului Poporului  urmare a unei vizite de monitorizare a instituției din octombrie 2023, care subliniază că ele par să fie tolerate de personal.

Institutul pentru Drepturile Omului din Moldova (IDOM) a detaliat într-un raport din 2019 că există rezidenți și chiar angajați care „dau beneficiarii” la muncă în satul Bădiceni. Experții IDOM concluzionau că o parte dintre rezidenții centrului sunt antrenați în munci agricole sau gospodărești, lucru pentru care uneori sunt remunerați cu sume între 10 și 50 de lei pe zi sau, mai rău, serviți cu „mâncare de casă”, alcool sau țigări. Totodată, din discuțiile ZdG cu unii angajați și rezidenți ai centrului, reiese că rezidenții sunt implicați în activități de curățenie sau de îngrijire a altor „beneficiari” pe teritoriul instituției, fiind, de asemenea, stimulați cu țigări sau alcool.

Circa 20 de rezidenți, independent unii de alții, care au discutat cu ZdG, au confirmat aceste lucruri, menționând că în unele cazuri, au lucrat împotriva voinței lor din frica de violență psihică sau fizică și că trebuie să fie vocali, insistenți pentru a primi banii munciți. Mai mult, experții IDOM notau că mulți dintre rezidenții centrului sunt luați acasă de către angajații instituției pentru a-i implica în treburile gospodărești, lucru remarcat și de ZdG în timpul vizitelor în cadrul instituției.

CITEȘTE MAI DEPARTE PE ZDG.MD

Pe Telegram-ul  Pro TV Chisinau  găsiți imaginile, dar și știrile momentului din Moldova și din întreaga lume! Fii reporter Pro TV. Dacă ai surprins imagini care pot deveni o știre, ni le poți trimite pe Viber, Whatsapp sau Telegram la numarul 079400508.