„Deși datorăm multe Americii, nu cred că le datorăm întreaga insulă Groenlanda”, a răspuns ministrul danez de externe, Gustav Rasmussen, în 1946, atunci când le-a respins oferta americanilor.

Oferta fusese făcută după ce șefii de stat major și oficialii Departamentului de Stat au decis că transformarea celei mai mari insule din lume, situată pe cea mai scurtă rută polară între Washington și Moscova, în cel de-al 51-lea stat era o necesitate militară pentru Statele Unite. Revista Time a numit insula cel mai mare „portavion staționar” din lume.

Americanii au considerat că insula era complet lipsită de valoare pentru Danemarca și că fusese neglijată. Acest argument a fost, de altfel, o temă comună în precedentele oferte americane de a cumpăra Groenlanda. „Sunt puțini oameni în Danemarca care au un interes real în Groenlanda, economic, politic sau financiar”, a anunțat William Trimble, un înalt oficial al Departamentului de Stat.

Acest lucru nu i-a convins pe danezi. Toate partidele politice ale țării au respins propunerea, Rasmussen calificând-o drept absurdă în cadrul unei dezbateri parlamentare.

Între timp, americanii au fost la fel de încăpățânați în refuzul lor de a se retrage din bazele americane stabilite pentru prima dată pe insulă în 1941 pentru a se asigura că Germania nazistă nu poate folosi Groenlanda pentru a ataca continentul american și nici pentru a obține controlul asupra unor materii prime importante. Acest refuz a determinat în cele din urmă Danemarca să adere la NATO.

Un lung șir de pretendenți

Trump este doar ultimul dintr-un lung șir de pretendenți, nu doar americani, care au bătut la ușa Danemarcei pentru a-i cere insula. Cu toate acestea, Trump este primul care nu respinge posibilitatea unei acțiuni militare.

„Dacă mi-ați fi spus acum 10 ani că voi da un interviu despre Groenlanda, nu l-aș fi pus pe primul loc pe lista subiectelor posibile de care ar fi interesată presa”, spune istoricul John C. Mitcham de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh pentru Politico. „Dar este, de asemenea, cu adevărat fascinant, oarecum îngrijorător, că auzim ecourile trecutului cu limbajul victorian despre suveranitate și securitate”.

Criticii îl pot ironiza pe președintele ales pentru ambiția sa expansionistă de a anexa Groenlanda, dar considerațiile geopolitice și logica militară au determinat diplomații americani să încerce să cumpere insula.

Prima dată a fost în 1867, când secretar de stat de atunci, William H. Seward, care tocmai cumpărase Alaska de la Rusia, a lansat ideea. Era „demnă de o considerație serioasă”, a spus el.

Un expansionist înfocat, Seward, care râvnea, de asemenea, la Canada, a comandat un studiu favorabil pentru a-și argumenta interesul. „Documentul final – pe care Seward l-a tipărit și l-a distribuit legislatorilor – nu a fost deloc obiectiv în concluziile sale”, a scris istoricul Jeff Ludwig, director la Muzeul Seward House din Auburn, într-un articol din 2019.

Din păcate pentru Seward, propunerea sa de extindere a Statelor Unite nu a făcut decât să stârnească opoziția unui Congres profund ostil, care se afla în conflict cu președintele Andrew Johnson, care preluase președinția după asasinarea lui Abraham Lincoln. Congresul respinsese deja propunerea lui Seward de a cumpăra Indiile de Vest ale Danemarcei, cumpărate ulterior de la Copenhaga în 1917 pentru 25 de milioane de dolari în aur și redenumite Insulele Virgine americane.

Ulterior, în 1910, au avut loc discuții de culise între Washington și Copenhaga, parte a unei propuneri extrem de complicate de schimb complex, implicând schimbul de insule din Filipine și Indiile de Vest împreună cu Schleswig de Nord între SUA, Germania și Danemarca.

Alte state interesate de Groenlanda

Pentru a nu fi depășite, Marea Britanie și Canada au râvnit, de asemenea, la Groenlanda, Londra încercând să obțină un acord danez în timpul Primului Război Mondial prin care să obțină drept de veto în cazul în care Copenhaga ar decide vreodată să vândă, parțial pentru a se asigura că SUA nu o vor obține.

Acest efort a venit după ce liderii britanici și cei ai Dominionului au convenit între ei, în cadrul unei întâlniri foarte secrete din 1917, că Marea Britanie ar trebui să cumpere Groenlanda pentru canadieni, ca parte a unei ajustări teritoriale globale postbelice. „Guvernul canadian a avut propriile sale planuri anexioniste mai rezervate în cursul Primului Război Mondial, orientate spre ideea creării unui Imperiu canadian nord-american”, spune Mitcham. „Și a devenit foarte interesat de Groenlanda”, adaugă el.

„Când Statele Unite încep să își arate propriul interes pentru Groenlanda, atunci Ministerul britanic de Externe începe să se retragă din sprijinul acordat ambițiilor Canadei”, spune Mitcham.

De asemenea, danezii au manifestat doar un interes moderat și și-au subliniat hotărârea de a păstra proprietatea asupra insulei prin declararea oficială, în 1921, a suveranității asupra întregii Groenlande. Norvegia a contestat suveranitatea daneză în 1931, dar cererea sa a fost respinsă de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, parte a Ligii Națiunilor.