Iată că a venit și vremea să discutăm lucrurile care păreau până mai ieri de neconceput. Imposibilul a devenit posibil. SUA preferă relația cu Rusia celei cu Europa. 

Nu e exclus un „summit al reconcilierii” SUA-Rusia

Președintele Zelenski și delegația ucraineană au fost literalmente dați afară de la Casa Albă. Ajutorul de orice fel a fost oprit temporar. Sigur că Ucraina și SUA vor semna curând acordul pentru resurse, dar nu aceasta este chestiunea esențială de care ne ocupăm astăzi. Ci viitorul strategic al unei Europe care ar putea rămâne fără garanțiile de securitate ale SUA. Și opțiunile care (ne) stau în față. 

Nu este încă o certitudine, dar varianta colaborării ruso-americane, cu afectarea intereselor Europei, există și crește ca probabilitate, de la o zi la alta. Nu aș exclude în acest moment scenariul ca președinții Statelor Unite ale Americii și Rusiei să se întâlnească într-un „summit al reconcilierii” și să semneze în următoarele luni un anumit tip de acord (înțelegere), care să deschidă calea unei vremelnice alianțe Washington-Moscova, în timp ce relațiile transatlantice se răcesc vizibil și semnificativ. Dar poate tot temporar, ca într-un derapaj nefericit care va fi ulterior redresat. 

Sunt pro-americanul tipic al Europei de Est post-Război Rece, parte a generației 50+ care a studiat în universități imediat după 1990, a avut burse în Vest și s-a format intelectual din adorația pentru American Dream, D-Day, Pax Americana, Occident, valori liberale, NATO etc. Mintea mi-e plină de citate din președinți americani care ne-au inspirat decenii la rând proiectul politic al occidentalizării României: „Ich bin ein Berliner!” (John F. Kennedy, 1963), „Mr. Gorbachev, tear down this wall!” (Ronald Reagan, 1987), „We cannot build our own future without helping others to build theirs” (Bill Clinton, 1997), „The promises of our Alliance are sacred, and we will keep our pledges to all the nations that join us. Should any danger threaten Romania – should any nation threaten Romania, the United States of America and NATO will be by your side. As a NATO ally, you can have this confidence – no one will be able to take away the freedom of your country!” (George W. Bush la București, 2002) sau „For God’s sake, this man cannot remain in power!” (Joe Biden, martie 2022, în Polonia, și era vorba despre Putin, nu despre Zelenski…).

America crede că poate decupla Rusia de China. Teribilă naivitate 

Din circa 750 de articole de politică internațională și interviuri pe care le-am publicat și acordat în ultimii 13 ani, vreo 600 vorbesc despre rolul fundamental al Americii în sistemul de garanții de securitate al lumii libere. Rolul SUA în apărarea lumii noastre a fost tema nr. 1 pentru mine și pentru mulți dintre colegii mei, profesioniști în domeniul relațiilor internaționale. Mă desprind cu greu de această convingere axiomatică, de această paradigmă transatlantică formatoare a unei lumi. Dar dezvrăjirea de America a început. Trumpismul și MAGA pun serios la încercare încrederea liberalilor centriști pro-occidentali în garanțiile de securitate ale (cel puțin) acestei administrații de la Washington. 

Ce se întâmplă acum în noua politică externă și de securitate americană nu este chiar greu de explicat. Ideea din spate se vede tot mai clar: atragerea Rusiei de partea SUA și decuplarea de China. O așa-zisă „strategie” devenită transparentă și ușor ridicolă prin brutalitatea cu care este mânuită în discursuri deloc șlefuite, fără scrupule, golite de valori și de principii. Plus, teribil de naivă. 

O intuiam că se apropie, de vreo trei ani devenise plauzibilă, doar că democrații o vedeau ca pe o posibilitate pentru etapa post-Putin a Rusiei, în timp ce guvernarea MAGA s-a năpustit asupra ideii cu convingerea că pot să o facă rapid, credibil, cu Putin încă la butoane.

„Inversarea polilor magnetici” și iluzia lui Donald Trump

Dar, ca să fim lucizi, o gândea și administrația Biden, mai ales atunci când ajutorul militar oferit Ucrainei pentru a nu fi îngenucheată nu trebuia să treacă de nivelul nici prea mic, nici prea mare al obiectivului slăbirii Rusiei. Ajutorul militar american nu a vizat niciodată o înfrângere clară sau o dezmembrare a Rusiei agresoare, percepută totuși ca un posibil partener (interlocutor) viitor, în vremurile tulburi ale confruntării pentru supremație globală între giganții economici SUA și China. Dacă suntem corecți și lucizi, administrația Biden nu formulase nici ea, niciodată, după februarie 2022, o „teorie a victoriei Ucrainei”, vorbind cel mult de„înfrângerea strategică a lui Putin”. 

Acum însă este vorba de cu totul altceva. Se încearcă „inversarea polilor magnetici” ai atragerii Moscovei în jocul de mare putere, cu ruperea alianței strategice Moscova-Beijing și întoarcerea lui Vladimir Putin, dinspre Xi Jinping spre Donald Trump.  

Știm foarte bine că la fel s-a procedat în 1971-1972, în timpul lui Nixon, când Henry Kissinger a făcut (în prezent, faimoasa) „vizită secretă la Beijing”, înainte de stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale. Kissinger a convenit cu Mao apropierea Chinei comuniste de SUA și îndepărtarea de URSS, la vremea respectivă principalul inamic al SUA.

De data aceasta, americanii vor să procedeze invers, atrăgând Moscova, doar că Rusia și China nu se vor decupla. Este o iluzie a lui Donald Trump. 

De ce nu se vor decuple Rusia și China

Diferențele de context sunt mari și clare – Putin știe că politica SUA se poate schimba peste patru ani. În anii 70, nu exista acest risc pentru China lui Mao, pentru că dorința înfrângerii URSS era bipartizană în politica americană și cu certitudine stabilă pe termen lung în Congresul SUA.

Pe de altă parte, pentru că acum există o alianță Rusia-China stabilă, bazată pe interesul comun și pe ura lor antioccidentală îndelungată, în timp ce în 1972 relațiile Beijing-Moscova erau deja proaste, aproape de limita războiului, de aproximativ un deceniu. Nu suntem nici pe departe în același context. 

Donald Trump a și recunoscut public, mult înainte de a fi președinte, că asta intenționează – să nu lase China să se alieze cu Rusia. O spune acum, public, și secretarul de stat Marco Rubio. Eu văd în toate aceste declarații stridente, precipitate, ostile la adresa aliaților europeni, multă stângăcie și naivitate, care probabil îi amuză pe chinezi și pe ruși când aceștia discută despre planurile lui Trump.

Nu o să meargă așa. Rusia nu se va rupe de China, dar va exploata la maxim toate beneficiile și oportunitățile pe care i le oferă strategia străvezie a lui Donald Trump. În dictatorul criminal Putin nu se poate avea încredere, în realitate el urăște profund America și nu uită că Războiul Rece s-a încheiat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice și că ulterior NATO a avansat în Europa Centrală și de Est.

Patru scenarii în cazul unei alianțe SUA-Rusia. Niciunul roz. Ce va face Europa 

Acest articol nu este însă nici despre Administrația Trump II, nici despre Putin, nici despre noua Americă MAGA, ci despre ce (mai) are de făcut Europa, în aceste condiții.

Așa cum trumpismul nu a dispărut după primul mandat al lui Trump, ci a bântuit mandatul moale al lui Biden, nu va dispărea nici după al doilea mandat al lui Trump, mai ales dacă JD Vance ar reuși să câștige președinția în 2028.

Societatea americană s-a schimbat profund, în principal din cauza urii cultivate pe rețelele sociale. Doar înfrângerea clară și necontestată a lui Vance pe 7 noiembrie 2028 ar putea pune capăt trumpismului, cu un președinte american energic, centrist și universalist, cu un discurs bazat din nou pe valori, care să stingă valul de cinism și să readucă la Casa Albă vechile principii ale politicii externe și de securitate, bazate pe alianțe, valori comune și multilateralism. Trumpismul va sucomba atunci când clasa mijlocie americană nu va mai fi frustrată și va reveni la centrism, „ajutată” în acest sens și de o candidatură mai bună a democraților. Acolo e miza esențială a democrației americane. În 2024, majoritatea celor din clasa mijlocie au votat Trump (se vede clar din analiza votului în statele-cheie adjudecate, toate, de Trump) și asta spune totul. 

Dacă se va confirma retragerea angajamentului SUA pentru ordinea de securitate europeană și decredibilizarea garanțiilor de securitate ale NATO în fața Rusiei, Europa s-ar putea afla în fața apatru scenarii,niciunul roz:  

Baricadarea în „cetatea de lux”. Înarmarea Europei și descurajarea unei invazii rusești (scenariul Ursula von der Leyen).

Războiul de apărare în fața agresiunii Rusiei (scenariul generalilor europeni).

Supunerea (compromisul) în relația cu Kremlinul (scenariul Viktor Orbán).

Deschiderea porților pentru China. Creșterea influenței economice, strategice și finalmente politice a Partidului Comunist Chinez în Europa, prin intensificarea colaborării sino-europene (scenariul Xi Jinping).

Astăzi, Europa nu are Planul B

După debarcarea americană epocală de pe plajele Normandiei, din iunie 1944, libertatea Europei în fața dictaturilor agresoare și expansioniste a depins până pe 20 ianuarie 2025 de angajamentul explicit al SUA, la început unilateral, apoi prin intermediul NATO, pentru integritatea teritorială și inviolabilitatea teritoriului aliaților. 

A fost un win-win deal, de bună seamă, nu a fost vorba numai de valori comune, ci și de interese. Nu doar Europa a prosperat sub umbrela de securitate americană, ci și SUA au câștigat influență, putere globală, pârghii.

Europa este un aliat de prestigiu, bogat și cu stil. Deși este un continent mic, toate drumurile se întretaie în Europa, de la cele economice la cele culturale, etnice, religioase, migraționale sau de intelligence. Referindu-ne doar la UE, exportul de „putere normativă” în vecinătăți și influența în Sudul Global este încă mare, din motive geopolitice sau istorice. Să nu ne imaginăm că alianțele au fost doar o expresie a generozității și altruismului SUA și că nu au avut la bază, așa cum era firesc, și interese (reciproce). Fundamentele alianței euro-atlantice trec mult dincolo Doctrina Truman, a îndiguirii URSS.  

Fără îndoială că ar fi (fost) ideal ca această paradigmă transatlantică a securității Europei să continue, dar nu mai există certitudini că modelul ar mai funcționa și ar fi la fel de credibil dacă SUA și Rusia vor face o înțelegere strategică în timpul lui Vladimir Putin, în detrimentul Ucrainei și al Europei. 

Cele patru scenarii menționate anterior arată precaritatea soluțiilor europene (sau chiar lipsa unei soluții europene de securitate) în momentul de față. Toate eventualele „soluții” privesc spre un viitor pe termen mediu sau lung. Astăzi, Europa nu are Planul B. Nu există o alternativă credibilă la garanțiile de securitate ale SUA. 

Cel mai optimist scenariu

Cel mai optimist a ajuns să fie scenariul Ursulei von der Leyen, reînarmarea Europei și baricadarea în cetatea noastră de lux, sperând în descurajarea militară a Rusiei. 800 de miliarde de Euro sunt angajate în acest mega-proiect.

Se vorbește, din nou, de o Uniune a Apărării Europene, la 71 de ani după ce Franța a respins ratificarea în Adunarea Națională a Tratatului de la Paris din 1952, care propunea European Defense Community, inițial tot o idee franceză a premierului René Pleven.

După cum a admis președintele Macron, încercând să tempereze elanul, dacă lucrurile merg bine, cel mai repede am putea începe să vedem rezultate notabile, cheltuieli de apărare de 3-4-5% și apariția unei forțe militare integrate europene considerabile, care să țină Rusia la distanță, în 5-10 ani. Poate și o umbrelă de securitate nucleară europeană, alternativă la cea americană, furnizată de Franța, deși Parisul nu s-a angajat politic în acest sens până acum iar Marine Le Pen, cu șanse la prezidențialele din 2027, este categoric împotrivă. 

Scenariul generalilor

În al doilea scenariu, cel negru, scenariul generalilor, al atacului Rusiei asupra unuia sau mai multor state europene membre ale NATO, tot în jur de cinci ani pare să fie termenul minim dat de generalii europeni pentru consolidarea militară, logistică și de pregătire a armatelor naționale din Europa la nivelul necesar unui război de apărare în fața Rusiei.

Nu vorbim de un răspuns integrat al UE în următorii cinci ani, ci tot de răspunsuri naționale disparate.

Germania, de exemplu, stă foarte prost, în primul rând ca efective și ca pregătire. Să vedem ce va face noul guvern Merz, există speranțe de impulsionare. Polonia a început să stea ceva mai bine la capitolul armament.

Franța este principala putere militară (și singura nucleară) din UE, la care se adaugă Marea Britanie și Turcia ca state NATO non-UE. Remarcabilă poziția și prezența Turciei la Summit-ul de securitate europeană și pro-Ucraina de la Londra. Cele mai expuse acestui scenariu ar fi, desigur, statele din Flancul Estic al NATO, cvasi-complet dependente de forța militară americană și occidentală. 

Scenariul Orban

Al treilea, scenariul Orbán, compromisul cu Rusia lui Putin. Scenariul anti-UE. De fapt, singurul scenariu explicit antieuropean/anti-Bruxelles din toate cele patru, lansat chiar din interiorul UE.

Greu de crezut însă că Ungaria singură (la care se pot adăuga Slovacia și Austria, în acest moment, poate Croația și nu e sigur pe termen mediu ce va face Bulgaria) ar ajunge să facă „masă critică” pro-Rusia sau neutralistă în UE, dar ceea ce pot face statele din această categorie este să încerce blocarea ori întârzierea planurilor UE de înarmare și integrare militară. Un mare semn de întrebare îl reprezintă și alegerile prezidențiale din Franța, din primăvara lui 2027. 

Scenariul Xi

Al patrulea, cel despre care nu se discută deocamdată, este deschiderea porților pentru China și apropierea de Beijing, ca „putere pacifistă globală”, dornică să susțină în continuare globalizarea economică și comercială. Să îl numim scenariul Xi.

Nu este nici acesta un scenariu bun, chiar dacă ar feri teoretic Europa de atacul Rusiei, pentru că o creștere a influenței Chinei ar începe inevitabil să afecteze valorile liberale ale culturii politice europene și democrația liberală și ar încuraja corupția la nivel decizional. Nu doar tehnologiile chineze nesigure, dar și politicile de monitorizare și supraveghere a angajaților în cadrul companiilor, plus supunerea totală a indivizilor, specifică dictaturii chineze, spionajul industrial și anihilarea oricărei forme de opoziție față de regimul Partidului Comunist sunt markere care se vor resimți mai devreme sau mai târziu și în Europa, în cazul unei apropieri sistemice între UE și China, pe locul lăsat gol de SUA. 

Nu sunt, așadar, prea multe variante de ales pentru noi, dacă Donald Trump și echipa MAGA decid să se abandoneze Europa, și mai ales dacă vor decide să o facă în favoarea Rusiei lui Putin.

O eventuală alianță SUA-Rusia, dincolo de șocul de moment al europenilor, ne-ar arunca pe direcția unor scenarii extrem de inconfortabile. Toate ar presupune transformarea profundă a modelului economic și social european.

Nici nu ar mai conta că SUA, la rândul lor, ar realiza, după alte 1-2 mandate, ce greșeală au făcut crezând în apropierea strategică de Rusia și abandonându-și vechii aliați europeni, atunci când nu doar că America nu va fi „great again”, ci „weaker than ever”.Iar secolul chinez va fi început.