Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la istorica Conferință de la Ialta, unde liderii Marii Alianțe din timpul războiului – Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Stalin – au negociat ordinea internațională postbelică. De atunci, această ordine a suferit transformări semnificative, în special în urma dizolvării Uniunii Sovietice și a integrării euro-atlantice ulterioare a statelor care au făcut parte din URSS sau s-au aflat în sfera sa de influență. Anexarea Crimeii în 2014 a devenit un moment decisiv în erodarea sistemului Ialta-Potsdam, semnalând o reapariție a politicii marilor puteri și respingerea normelor de după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Cu ocazia aniversării, ministrul ucrainean de externe Andrii Sybiha a scris pe X: „Acum 80 de ani, ordinea postbelică și sferele de influență au fost create la Ialta. Astăzi, Putin dorește o nouă «Yalta», noi frontiere și sfere de influență. De dragul unei lumi sigure, cererile nelegitime ale agresorului trebuie să fie respinse. În schimb, el trebuie forțat să încheie o pace justă”. 

La 80 de ani după Ialta, lumea percepe moștenirea conferinței în moduri fundamental diferite. Pentru Occident, aceasta reprezintă un compromis necesar, dar viciat, care a pus bazele cooperării internaționale. Pentru Rusia, însă, Ialta servește drept instrument de legitimare a ambițiilor sale neoimperialiste. 

Ceea ce a început la Ialta s-a încheiat în Crimeea 

Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) și Conferința de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945) au stabilit cadrul geopolitic al ordinii internaționale postbelice. În primul rând, acestea au oficializat o împărțire de facto a influenței: Europa de Est a căzut sub control sovietic, în timp ce Europa de Vest s-a aliniat Statelor Unite și aliaților săi. În al doilea rând, conferințele au pus bazele creării Organizației Națiunilor Unite ca mecanism de securitate colectivă și de soluționare a conflictelor. În al treilea rând, acestea au inițiat procesele de demilitarizare și denazificare – în special, Germania a fost divizată și restructurată pentru a preveni agresiuni viitoare. 

Stabilitatea ordinii Ialta-Potsdam s-a erodat treptat odată cu sfârșitul Războiului Rece. Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a destrămat ordinea mondială bipolară, lipsind Moscova de dominația sa în Europa de Est. Fostele republici sovietice și statele satelit au urmărit integrarea euro-atlantică, slăbind și mai mult sfera de influență a Rusiei de după Ialta. 

Între 1999 și 2004, NATO și Uniunea Europeană s-au extins în mod semnificativ, integrând fostele membre ale Pactului de la Varșovia și fostele republici sovietice – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Republica Cehă – în structurile economice și de securitate occidentale. Aderarea acestor state la NATO și UE a slăbit în mod decisiv sfera de influență a Rusiei, punând la încercare aspirațiile sale geopolitice postsovietice. 

În 2008, forțele ruse au invadat Georgia sub pretextul protejării separatiștilor pro-ruși din regiunea Tskhinvali (Osetia de Sud) de sub controlul Tbilisi. Această intervenție militară a reprezentat o provocare directă la adresa principiului suveranității de stat de după Războiul Rece. Apoi, în 2014, Rusia a anexat ilegal Crimeea, încălcând flagrant principiul fundamental al integrității teritoriale și semnalând prăbușirea consensului global de după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Preluarea ilegală a Crimeii și războiul ulterior la scară largă împotriva Ucrainei au dezmembrat definitiv consensul marilor puteri menit să prevină războaiele în Europa. Aceste evenimente au expus, de asemenea, limitele instituțiilor internaționale, evidențiind incapacitatea Organizației Națiunilor Unite și a puterilor occidentale de a descuraja agresiunea sau de a impune o pace durabilă și justă. 

Revizionismul istoric ca instrument politic 

Statul rus și elitele sale politice au invocat tot mai mult moștenirea Conferinței de la Ialta pentru a-și justifica ambițiile geopolitice contemporane. De exemplu, în iunie 2020, cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a „Marii victorii” a Uniunii Sovietice, Vladimir Putin a scris: 

„Revizionismul istoric la care asistăm în prezent în Occident – în special în ceea ce privește cel de-al Doilea Război Mondial și consecințele sale – este periculos deoarece denaturează în mod cinic principiile dezvoltării pașnice stabilite în 1945 de conferințele de la Ialta și San Francisco. Principala realizare istorică a acordului de la Ialta și a celorlalte acorduri din acea epocă a fost crearea unui mecanism care a permis marilor puteri să își rezolve diferendele în cadrul diplomației”. 

La mai puțin de doi ani după ce a invocat „cadrul diplomației”, Putin a lansat o invazie la scară largă a Ucrainei. Cu șase ani înainte, el anexase deja Crimeea și declanșase un război în estul Ucrainei – evenimente care au marcat colapsul definitiv al sistemului Ialta-Potsdam. 

De ce spune Lavrov că Occidentul a „trădat” principiile de la Ialta

Propaganda rusă susține că Occidentul, nu Moscova, a încălcat „spiritul de la Ialta” prin extinderea NATO și „subminarea” securității Rusiei. Potrivit acestei narațiuni, Conferința de la Ialta a legitimat controlul Moscovei asupra fostelor republici sovietice, în timp ce democratizarea acestora și angajamentul occidental constituie o intruziune nelegitimă. 

De exemplu, într-un articol despre moștenirea acestei conferinței, ministrul rus de externe Serghei Lavrov susține că Occidentul a „trădat” principiile de la Ialta. El susține anume că Marco Rubio, proaspăt numit secretar de stat al SUA, percepe ordinea mondială modernă drept un instrument înarmat împotriva intereselor americane. 

„Adică, nu mai este considerată inacceptabilă ordinea Ialta-Potsdam – cu ONU în centrul său – ci chiar și așa-numita «ordine bazată pe reguli» este acum respinsă. Văzută cândva ca o întruchipare a aroganței și a interesului propriu al Occidentului de după Războiul Rece, condus de Washington, este și ea respinsă”, a scris Lavrov, adăugând: „O întoarcere la status quo-ul anterior, pe care SUA și aliații săi au susținut-o mult timp, nu va avea loc, deoarece condițiile demografice, economice, sociale și geopolitice s-au schimbat ireversibil”. 

Propagandiștii ruși afirmă că „data de expirare” a sistemului Ialta-Potsdam a trecut

Agenția rusă controlată de stat, TASS, a manipulat, de asemenea, urmările conferinței de la Ialta pentru a-și justifica ambițiile contemporane. Într-un articol care marchează aniversarea conferinței, principalul organ de propagandă al Kremlinului a scris: „Cei Trei Mari au asigurat pacea pe Pământ pentru cei 50 de ani ce au urmat, iar acum au trecut 80 de ani de atunci. Timp de aproximativ o jumătate de secol, pacea a fost menținută – doar cu conflicte locale – fără niciun război major în Europa sau America”. 

Cu alte cuvinte, propagandiștii ruși afirmă că „data de expirare” a sistemului Ialta-Potsdam a trecut, necesitând noi alinieri geopolitice și o nouă redistribuire a sferelor de influență. 

Moscova se asociază cu entuziasm ideii unei presupuse „noi Ialte”, prezentându-se ca un actor-cheie în modelarea unei ordini mondiale revizuite, la fel ca în 1945. Însă, Rusia de astăzi ocupă o poziție geopolitică mult mai slabă decât Uniunea Sovietică atunci. Ea nu are anvergura și influența globale necesare pentru a servi drept pol central într-un sistem bipolar. 

Totuși, această narațiune rămâne utilă Kremlinului, deoarece favorizează iluzia păstrării statutului de mare putere. Nostalgia pentru trecut, întărită de referiri la summituri istorice și momente diplomatice grandioase, servește unui alt scop strategic: sub pretextul susținerii „păcii”, Rusia încearcă să înghețe războiul actual și să își extindă ulterior pretențiile teritoriale. 

Diferența de poziție dintre Stalin și Putin

Kremlinul susține că, la fel cum Uniunea Sovietică a găzduit negocieri în 1945, când Hitler se confrunta cu înfrângerea inevitabilă, Rusia modernă – în calitate de succesor autoproclamat al URSS – are dreptul de a dicta noi acorduri geopolitice. 

Cu toate acestea, strategia actuală a lui Putin seamănă mai mult cu cea a lui Hitler decât cu cea a lui Stalin. În momentul în care a fost stabilit sistemul Ialta-Potsdam, Hitler își pierduse deja influența pe scena mondială. Chiar dacă ar trebui să îl comparăm pe Putin cu Stalin, acesta din urmă a negociat dintr-o poziție de forță incontestabilă – armata sa controla fizic teritoriile asupra cărora pretindea că are influență. Putin, în schimb, nu dispune de o astfel de influență, iar așa-numitele sale „realități de pe teren” nu îi conferă autoritatea geopolitică de a dicta condițiile sau de a-și afirma poziția de lider în afacerile globale. 

„În acest «Ialta-2» preconizat, China ar înlocui Marea Britanie”

În 2023, oficialii din Crimeea au declarat că Crimeea va deveni din nou „centrul politicii mondiale”, în timp ce presa locală a speculat cu privire la posibilitatea organizării unei Conferințe Ialta moderne. Articole cu titluri precum „Conferința Yalta 2.0: Poate Crimeea să oprească din nou vărsarea de sânge?” au început să apară, consolidând povestea Kremlinului. 

Potrivit Moscovei, a sosit timpul pentru o „Ialta-2”. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia este pregătită pentru un astfel de summit – dar numai cu condiția ca două dintre cele trei puteri dominante prezente la masă să fie anti-occidentale. În acest „Ialta-2” preconizat, China ar înlocui Marea Britanie, aliniindu-se cu Rusia împotriva Statelor Unite. 

Conferința de la Ialta din 1945 a pus bazele dreptului internațional modern, însă, prin anexarea ilegală a Crimeii, Rusia a nesocotit în mod deschis chiar principiile dreptului internațional la care a contribuit. În loc să recunoască această încălcare, Moscova a încercat în mod constant să rescrie istoria, aruncând responsabilitatea pentru agresiunea sa asupra Occidentului și învinuind Statele Unite și NATO pentru că ar fi „provocat” Rusia. 

Kremlinul pare să anticipeze un acord geopolitic care amintește de Ialta, un acord care i-ar servi interesele printr-un pact dur între marile puteri. Pentru Moscova, obținerea unui astfel de pact nu numai că i-ar legitima cuceririle teritoriale, ci și ar consolida ideea că ordinea globală este dictată de puterea brută mai degrabă decât de principiile suveranității și autodeterminării. În esență, Rusia încearcă să creeze o lume în care puterea militară și influența politică, mai degrabă decât dreptul internațional, determină soarta națiunilor.