„Toți au stat sub amenințarea morții în fiecare zi”

– Olena Gutnic, cum au fost cei trei ani de război în care ați așteptat ca fiul dumneavoastră să se întoarcă din captivitate?
– Olena Gutnic: Pentru Ucraina, au fost trei ani îngrozitori, deoarece în fiecare zi toți au stat sub amenințarea morții. Pentru mine, personal, au fost două războaie. Pe lângă războiul general, am avut și o luptă personală pentru întoarcerea fiului meu casă.

– Volodimir, puteți să-mi povestiți ce vă amintiți despre ziua de 24 februarie 2022?
– Volodimir Gutnic: În general, în acea zi mi-a fost mai mult teamă pentru cei care au rămas, aș putea spune. Pentru că un militar se gândește la el însuși în ultimul rând. Mai întâi, se gândește la cei pe care îi apără. Prima reacție a mea a fost să scriu pe rețelele sociale, în chat-uri, să îi îndemn pe ceilalți să nu se panicheze, să își gândească bine acțiunile. Eram îngrijorat pentru cei care rămăseseră în urmă. 

„Jumătate dintre cei capturați de ruși erau militari, jumătate – civili” 

– Cum au fost primele zile în captivitate? Ce ați înțeles despre acest război în acele zile?
– Volodimir Gutnic: Primele zile nu au fost cele mai groaznice care ar fi putut fi. În prima lună, rușii încă mai respectau anumite reguli. Au capturat, desigur, mulți civili în primele zile. Spun asta pentru că am fost împreună cu ei în captivitate. Jumătate dintre cei capturați erau militari, jumătate – civili. 

În primele luni, încercau să respecte Convenția de la Geneva. Se purtau cu prizonierii de război într-un mod relativ corect. Însă, după evenimentele de la Bucea și după scufundarea crucișătorului „Moskva”, atitudinea lor a devenit mult mai dură. Au început să ignore normele și să facă acțiuni care contravin Convenției de la Geneva. 

De exemplu, foloseau un balon cu gaz toxic pentru antrenamente, RCBZ (protecție radiologică, chimică, biologică – n.r). Dar au existat și unele momente, când într-adevăr respectau Convenția de la Geneva.  

– Am vorbit cu oameni, pe care cu siguranță îi cunoașteți, tot de pe Insula Șerpilor. Ei mi-au povestit despre torturi, despre bătăi, lucruri care în mod clar nu respectă nicio regulă de comportament față de prizonierii de război. Care a fost cel mai înfricoșător lucru pe care l-ați trăit în captivitate?
– Volodimir Gutnic: Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine cel mai groaznic a fost sentimentul de neputință. De exemplu, atunci când îi scoteau pe băieți la bătaie, în așa fel încât să nu fie văzuți de camerele de supraveghere și îi torturau aproape până la moarte, iar ceilalți trebuiau doar să asculte. 

Pe hol, se aud strigăte de durere și sunetele loviturilor, iar tu stai și nu poți face nimic. Pentru că, dacă te ridici și încerci să opui rezistență, mai bine nu va fi. 

Ei vor spune că ne comportăm necorespunzător, că încercăm să provocăm revolte, și atunci ne vor bate și mai tare, dar „cu motiv”. 

Mai era un aspect: dacă nu coborai la apelul din unitate, fiecare primea o descărcare electrică în piept. Și știi că nu ai cum să nu te duci acolo. Dar dacă mergi, știi că mergi voluntar la bătaie. Au fost și unele schimbări în atitudinea lor – uneori spuneau „Sunteți militari, sunt regulamentele militare”, dar acestea erau rare. Majoritatea dintre ei se comportau sadic.  

– Olena, când ați aflat că fiul dumneavoastră a fost luat prizonier?
– Olena Gutnic: Despre starea lui de sănătate și despre modul în care erau tratați am aflat exclusiv din relatările băieților care erau eliberați în cadrul schimburilor de prizonieri. Până la primele schimburi de prizonieri, nu aveam nicio idee despre ce se întâmpla cu rudele noastre. Și când au început să îi elibereze, abia atunci am înțeles dimensiunea abuzurilor prin care treceau băieții noștri în captivitate.  

– Credeți că s-a făcut tot ce era posibil pentru ca fiul dumneavoastră să fie eliberat mai devreme?
– Olena Gutnic: Înțelegeți, ca stat, ca rude, ca societate, facem tot ce ne stă în putință pentru ca schimburile de prizonieri să fie mai frecvente. 

Dar în aceste schimburi sunt implicate două țări, iar doar eforturile din partea noastră nu sunt suficiente. Din acest motiv, implicăm organizații internaționale și aducem în atenția comunității internaționale problema schimbului de prizonieri de război și a cetățenilor civili ucraineni deținuți.

Această întrebare este pentru că, poate, comunitatea internațională, organizațiile internaționale să poată influența țara-agresor, pentru schimburi mai frecvente, mai mari și, în general, pentru schimbul tuturor prizonierilor. Aceasta este, de fapt, lupta noastră. Pentru că noi, ca stat, ca societate și ca rude, facem tot posibilul pentru ca toți prizonierii de război și civilii să se întoarcă acasă cât mai curând posibil.  

„Dintre cei care erau pe Insula Șerpilor a mai rămas un singur prizonier de război”

– De pe Insula Șerpilor, câți militari sau civili mai sunt în captivitate?
– Olena Gutnic: De pe Insula Șerpilor, în captivitate a mai rămas un singur prizonier de război, care se află acolo încă din prima zi. Este vorba despre Ghirenko Vitalii Vitalievici. Ne adresăm tuturor instituțiilor, atât celor naționale, cât și internaționale, pentru a sprijini cât mai rapid posibil întoarcerea sa. Înțelegem în ce condiții teribile se află și că este singur acolo. Adică nu are acel sprijin moral din partea camarazilor săi.  Și acum este mult mai dificil.  

– Volodimir, dacă ați putea să ne spuneți, vă rog, despre acest coleg al dumneavoastră care a rămas singur. De ce anume a rămas acolo? De ce credeți că dumneavoastră ați fost eliberat printre ultimii?
– Volodimir Gutnic: La această întrebare este imposibil de răspuns, pentru că, în sine, această întrebare implică alta: cum anume au loc schimburile de prizonieri? Am încercat cumva să urmărim pe cine iau, când îi iau, dar nu ne-a ajutat cu nimic să înțelegem asta. Pentru că într-o zi luau prizonieri din unități de apărare teritorială, în alta – din forțele armate, în alta – din trupele de infanterie marină, iar în a patra – chiar și grăniceri de la frontiere îndepărtate. De obicei, schimbau câte unul sau doi oameni. 

Dar anul trecut s-a întâmplat ca în câteva schimburi să fie 25-26 de persoane. Au luat 30, dar au schimbat doar 8.  Aceasta este una dintre cele mai cumplite situații – când ești dus la schimb, vezi granița, dar în ultimul moment te întorc înapoi.  

– Să ne spuneți, vă rog, despre informațiile pe care, poate, prin tortură sau prin alte metode, au încercat să le obțină de la dumneavoastră personal, dacă puteți vorbi despre acest lucru?
– Volodimir Gutnic: La început a fost un interogatoriu, în care mi-au cerut detalii despre întreaga mea biografie. În general, eu sunt o persoană care nu deține informații secrete, iar tot ce ar fi putut afla de la mine era biografia mea și unde mă aflam înainte. Când au început torturile, însă, nu încercau să obțină informații. Scopul lor era doar să acționeze în sine. Toate informațiile fuseseră deja obținute, dar procesul în sine era important pentru ei.  

„După șase luni în captivitate apare disperarea”

– Cu ce scop făceau asta? Ca să sperie? Ca să arate celorlalți de ce sunt capabili soldații ruși și cum se vor purta cu tine dacă vei ajunge prizonier?
– Volodimir Gutnic: Mi se pare că pur și simplu le făcea plăcere. Erau și unii care spuneau că nu vor să participe la așa ceva. Și… Da, chiar existau asemenea persoane. Ieșeau și refuzau să participe. Alții însă făceau aceste lucruri. Și într-adevăr, nu toți de acolo erau răi, dar aceia care nu erau răi erau foarte, foarte puțini.  

Ar fi trebuit să fiu schimbat în primele șase luni, pentru că sunt militar.  Apoi vine resemnarea, încep glumele despre schimb: „Deci, mâine este schimbul”. “Or, s-a schimbat rația alimentară – asta înseamnă că mâine va avea loc schimbul”. 

A sunat telefonul inspectorului, a strigat pe cineva după nume: „gata, ei vor fi schimbați”. Apoi vine momentul în care accepți că trebuie să trăiești cu problemele la zi, adică să nu te mai gândești la schimb. Iar când vine această acceptare, această filozofie, lunile încep să zboare. Nici nu mai observi cum trece o lună întreagă. Și parcă tocmai a sosit un nou schimb de supraveghetori, dar deja sunt înlocuiți de alții. 

– Până acum nu este clar de ce se întâmplă astfel.  Olena vreau să vă întreb: acele luni despre care vorbește fiul dumneavoastră, cum le-ați trăit ca mamă, ca cetățean al Ucrainei?
– Olena Gutnic: Mi-a dat putere acțiunea. Când faci ceva, când ajuți, când te mobilizezi și organizezi diverse evenimente, atunci îți este mai ușor, pentru că percepi mai conștient ceea ce se întâmplă. Și când vezi oameni ca tine, asta este un sprijin. Am fost susținută de familie, de societate. Am primit mult sprijin, iar asta m-a ținut puternică.  Și sprijinul acordat armatei m-a susținut. 

– Volodimir Gutnic: Sunt de acord. Și în captivitate este la fel. Când faci ceva, asta te sprijină moral. La fel și atunci când vezi că sunt oameni cu aceeași problemă ca a ta, iar împreună vă sprijiniți reciproc. Asta contează enorm. 

„Orice frântură de informație este un sprijin imens pentru familiile băieților din captivitate”

– Spuneți-mi, vă rog, care a fost primul lucru pe care l-ați făcut când v-ați întors în Ucraina? 
– Volodimir Gutnic: În primul rând, mi-am recuperat conturile de pe rețelele sociale și am început să caut familiile băieților cu care am fost în captivitate. Am început să le transmit salutări din partea lor, să le povestesc despre starea în care se află. Și am înțeles că și cea mai mică frântură de informație pe care o ofer este un sprijin moral imens pentru ei. Când astfel de oameni apar și transmit vești, este foarte important. 

Când eram în captivitate, mi s-a spus că băieți care fuseseră eliberați i-au povestit mamei mele despre mine. Asta înseamnă foarte mult. Sprijinul este cu adevărat imens, atât pentru prizonieri, cât și pentru familiile lor.  

– Cum vedeți politica actuală, de exemplu, a SUA, care pare, într-o oarecare măsură, să justifice agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei? Unde credeți că duce acest lucru și ce se poate face în acest sens? Credeți că Europa are posibilitatea de a ajuta Ucraina să reziste?
– Olena Gutnic: Să vină Trump măcar pentru o noapte la Odesa și să vadă cu ochii lui ce se întâmplă în timpul unui atac cu drone Shahed. Atunci, cred că îi va deveni mult mai clară politica țării-agresor și atitudinea acesteia față de toate acordurile internaționale pe care le semnează. Tot ce trebuie este ca țara-agresor să iasă din țara noastră. Atât. Iar atunci războiul se va termina. 

– Volodimir: Și, vă rog, dați-ne înapoi băieții noștri. Ei nu sunt deloc într-un paradis acolo (n.r – în prizonierat).  

– Cum credeți că va fi Ucraina pe 24 februarie 2026, adică peste un an? Se va fi încheiat acest război?
– Volodimir Gutnic: Am văzut recent un videoclip cu oameni din Melitopol care au ieșit la un protest și și-au exprimat dorința ca Rusia să plece de pe teritoriile lor. Melitopol este Ucraina. Și acest lucru este un act de adevărat eroism. Sunt oameni care își apără pământul și își afirmă dorința de a rămâne în țara lor. Astfel de oameni merită respect. 

– Olena Gutnic: În 2026, în Ucraina va fi pace. Cred foarte mult în asta. Iar cu poporul nostru, țara va fi întotdeauna prosperă. Pentru că altfel nici nu poate fi. Ucraina este o țară extraordinară. Are dorința de a trăi, de a se dezvolta. Așa și a fost până în 2022.  

Mesaj pentru oamenii din Rusia: „Inacțiunea este complicitate la crime”

– Dacă ați avea posibilitatea să vă adresați public poporului rus, oamenilor simpli din Rusia, ce le-ați spune?
– Volodimir Gutnic: Le-aș recomanda, în primul rând, să verifice informațiile nu doar din mass-media lor, ci și din sursele internaționale, inclusiv din cele ale oponenților lor. Pentru ca ei să poată judeca corect realitatea. Pentru că inacțiunea este complicitate la crime. 

– Olena Gutnic: Cetățenilor ruși le-aș spune simplu: retrageți-vă trupele și lăsați-ne să trăim în pace. Și dați-ne înapoi băieții, fetele și copiii. 

– Volodimir, cum vă vedeți viitorul? Plănuiți să vă întoarceți în armată sau să vă implicați în activități caritabile?
– Volodimir Gutnic: Știu sigur că voi sprijini băieții care se întorc din captivitate. Voi face tot posibilul ca în țara noastră să fie mai puține lacrimi de durere și mai multe de bucurie. Încă nu am decis dacă voi rămâne în serviciu militar sau mă voi întoarce la activitatea civilă, dar știu sigur că voi ajuta acești băieți. 

Voi încerca să îi ajut să găsească centre de reabilitare, grupuri de sprijin. Cineva mi-a sugerat să mă pregătesc ca psiholog și să conduc propriul meu grup.  Psihologii sunt foarte surprinși de cât de repede reușesc să mă readaptez la viața civilă. M-au luat ca exemplu pentru alți băieți și mi-au propus să organizăm grupuri de sprijin.  

– Olena, aș dori să aflu dacă mai faceți parte din vreo organizație pentru eliberarea prizonierilor. Cum este viața dumneavoastră acum, când fiul dumneavoastră este acasă și cum vă planificați viitorul?
– Olena Gutnic: Când trăiești astfel timp de trei ani, întoarcerea fiului nu înseamnă că te oprești. Continuăm să ajutăm. Distribuim informații, organizăm acțiuni, oferim sprijin documentar familiilor celor care nu s-au întors încă. Nu ne oprim, pentru că oamenii noștri sunt încă în captivitate.