Internatul a devenit un centru de distribuire a ajutorului umanitar către civili în urma incursiunii armatei ucrainene pe teritoriul rus în august și, în momentul în care racheta a lovit, era folosit pentru a găzdui persoane în vârstă și familii care au rămas fără adăpost în urma luptelor.

Imediat după atacul cu rachete asupra internatului, Sofia a văzut o postare pe Rybar, un canal rus pro-război pe Telegram, care făcea trimitere la o declarație din septembrie a Ministerului rus de Externe, care susținea că armata ucraieană conduce un lagăr de concentrare într-un internat bombardat din orașul Sudja, unde localnicii sunt „ținuți sub amenințarea armei”.

„Nu există niciun lagăr de concentrare sau ceva similar. Ucrainenii au venit și au adus ajutoare cu ei”, spune Sofia, care a părăsit orașul când a început războiul, dar părinții și fratele ei sunt încă acolo, iar până de curând părinții ei locuiau în internat.

În acea zi, fratele ei, Alexander, a fost rănit în timp ce se îndrepta spre spitalul local unde lucra ca medic. Armata ucraineană l-a dus la internat, unde medicii ucraineni începuseră deja să sosească pentru a acorda îngrijiri medicale. Părinții Sofiei s-au dus să îl însoțească, și așa a auzit prima dată de internat.

Copiii din localitate au frecventat școala încă după declanșarea războiului, dar școala era goală când a început incursiunea armatei ucrainene, întrucât operațiunea a avut loc în timpul vacanței de vară. Sub ocupația ucraineană, locuitorii din zonă care nu aveau unde să se ducă au început să se mute în clădire.

Cuvântul „oameni” a fost pictat pe exteriorul clădirii, în speranța că armata va dori să evite bombardarea civililor, chiar dacă astfel de măsuri sunt puțin utile atunci când vine vorba de artilerie.

Potrivit Sofiei, trupele ucrainene aduceau medicamente și alte ajutoare umanitare la internat, iar localnicii puteau merge acolo dacă aveau nevoie de medicamente, alimente sau apă. Uneori, medicii veneau din Ucraina pentru a examina bolnavii și răniții. Alteori, medicii locali care rămăseseră în district după incursiune erau de serviciu în locul lor.

„Am fi pierduți fără ucraineni”

După jefuirea magazinelor locale de către locuitori în căutare de hrană și apă, armata ucraineană a început să furnizeze ajutor și să livreze hrană și apă locuitorilor din zonă, își amintește Sofia. Odată ce livrarea de ajutoare la internat a devenit regulată, locuitorii din apropiere au început să meargă acolo pentru alimente, în loc să aștepte ca acestea să fie distribuite, deși cei care locuiau mai departe nu aveau de ales decât să aștepte.

„Mama mea spune: «Am fi pierduți fără ucraineni». Era atât de cald, iar râul este departe și nu exista apă curentă. Alimentarea cu apă, toaleta – nimic nu funcționa. Nu exista nicio fântână sau țeavă. Nu era apă, nu era nimic de băut, nu existau provizii de alimente – nimic. Ucrainenii au adus totul”, explică Sofia.

Serghei și Natalia, soț și soție, locuiau în subsolul internatului. Serghei era îngrijitorul internatului, în timp ce Natalia, medic la bază, administra injecții și distribuia medicamente. În noiembrie, când civilii au fost evacuați prin orașul ucrainean Sumî, o femeie a luat cu ea o scrisoare pe care Natalia i-o scrisese fiicei sale.

„Îmi pare rău că nu te-am ascultat și nu am mers cu tine și acum am ajuns în acest haos. Dar nu-ți face griji. Rămâi puternică. Noi suntem bine. E cald în camera noastră, pentru că tatăl tău o încălzește folosind sobele, fac injecții oricui are nevoie de ele și dau pastilele prescrise de medici. Vă iubesc pe toți. Medicii vin și pleacă tot timpul. Medicii din Sumî vin să facă controale și să distribuie medicamente.”

În noiembrie, soldații ucraineni au dus 46 de localnici din districtul Sudja pe propriul teritoriu și i-au evacuat călătorit prin Belarus înapoi în Rusia. Traseul ocolitor a fost rezultatul incapacității celor două părți de a conveni o încetare a focului sau de a deschide un coridor umanitar pentru a permite civililor să părăsească regiunea sfâșiată de război. Cu toate acestea, mulți civili erau prea speriați pentru a părăsi orașul.

„Este puțin probabil ca părinții mei să treacă prin Ucraina”, spune Elena, care locuiește cu familia ei în Kursk, dar ai cărei părinți au rămas în Sudja. „Părinții mei au peste 70 de ani, se uită la televiziunea de stat și au încredere în autorități, așa că este puțin probabil să aibă încredere în ucraineni.”

Ea nu a mai auzit nimic de părinții ei din august, când a început incursiunea. A vrut să meargă să îi scoată de acolo pe 6 august, când au început bombardamentele intense, dar soțul ei a convins-o să nu riște să fie atacată. Este disperată după informații despre familia ei, dar nu are nicio idee cum să le obțină în siguranță, deși a reușit să vorbească cu un activist care a condus până la Sudja și care a informat-o ulterior că părinții ei sunt în viață și bine.

„Erau explozii constante, clădirile se prăbușeau”

Bombardamentele asupra Sudja s-au intensificat cu o zi înainte ca internatul să fie lovit, iar rudele celor care se refugiaseră acolo au reușit să ia legătura cu ei prin intermediul armatei ucrainene, pe 31 ianuarie. „Simțeam că sunt loviți din toate părțile. Erau explozii constante, clădirile se prăbușeau. Erau atât de speriați încât spuneau cu adevărat: «Să fluturăm steaguri albe și să mergem pe jos până la graniță, orice ca să ieșim de aici și să ne evacuăm cumva la Sumy.»”

Dar oamenii cu care a vorbit Novaya Gazeta și-au dat seama că rezidenții internatului nu vor ajunge la graniță. Chiar dacă ar fi fost norocoși și nu ar fi căzut sub foc, mulți erau pensionari, dintre care unii abia puteau merge. „Planul era oarecum nerealist, deși înțeleg motivația. Erau speriați, nu credeau că vor supraviețui acolo unde erau”, a spus o femeie.

Cu toate acestea, fuga până la graniță nu a mai avut loc, iar internatul a fost distrus de un obuz pe 1 februarie. Sofia repetă ceea ce a auzit de la părinții ei.

„Tocmai mâncaseră și coborâseră la subsol când o întreagă secțiune a tavanului a explodat în spatele lor. Totul a fost cuprins de flăcări”. Internatul era în flăcări, intrarea principală în adăpost era blocată și nu se putea trece. Erau resturi, praf, oamenii nu puteau să respire. Erau acolo oameni bolnavi și bătrâni”.

Părinții Mariei, Serghei și Natalia, se aflau în același subsol. Maria spune că mama ei se pregătea să meargă la culcare când a fost lovit obuzul. „S-a acoperit instinctiv cu o pătură, iar o cărămidă a căzut peste tatăl meu, care a spus laconic că va trăi”.

Aproximativ 10 minute mai târziu, potrivit părinților Mariei, militarii ucraineni au reușit să îi scoată printr-o intrare laterală a clădirii și să îi ducă într-o biserică din apropiere. De acolo, armata ucraieană a început să evacueze localnicii către Sumî.

„Ne temem cu adevărat pentru viețile rudelor noastre”

Cine anume se afla în internat în momentul atacului este doar una dintre numeroasele întrebări fără răspuns. Rudele celor despre care se crede că se aflau în școală au creat grupuri în mediul online pentru a împărtăși informații în timp ce îi căutau pe cei dragi dispăruți. Voluntarii au întocmit liste cu numele locuitorilor care au rămas în urmă; aceștia estimează că mai sunt 2.938 de persoane în satele și orașele din districtul Sudja, dintre care 550 chiar în oraș.

Comisarul rus pentru drepturile omului, Tatiana Moskalkova, a publicat o listă oficială, care inițial includea doar 517 nume, deși autoritățile au recunoscut ulterior că mai sunt încă peste 2.000 de civili în district.

Potrivit voluntarilor ruși care îi caută pe cei aflați încă în district, cei care locuiesc în internat urmează să fie transferați în Rusia prin Sumî și Belarus. Cel puțin 105 dintre aceștia ar fi fost deja transportați în Ucraina.

În timp ce Sofia se teme că, dacă persoanele evacuate din Sudja nu primesc un tratament adecvat, stresul poate duce la atacuri de cord, accidente vasculare cerebrale sau alte afecțiuni, Elena este și mai îngrijorată. „Când vezi rapoartele din zonele eliberate, totul a fost ars până la temelii. Așa că ne temem cu adevărat pentru viețile rudelor noastre, deoarece s-ar putea să nu mai rămână nimic după orice atac asupra Sudja și a zonei înconjurătoare, în funcție de armele folosite.”

Ea spune că acum așteaptă cu nerăbdare ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, când crede că autoritățile ruse ar putea încerca în mod simbolic să recucerească Sudja, conștientă de faptul că orice ofensivă i-ar putea costa viața părinților ei și a oricărei alte persoane care se află încă acolo.

„Sunt oameni acolo care trăiesc în subsoluri de șase luni”, spune Maria. „Peste 2.000 de oameni luptă pentru viața lor, care vor să trăiască. Și pe care îi vrem înapoi. Nu există străini. Toți fac parte din familie. Aș da orice doar pentru a-mi avea părinții înapoi. Nu-i voi mai scăpa niciodată din ochi”.