În muzeu, vedem obiectele după ce și-au încheiat călătoria prin timp. Dar înainte să ajungă în vitrine, multe dintre ele trec prin mâinile unor oameni care le repară, le curăță și le reconstruiesc, uneori luni sau chiar ani. Restauratorii spun însă că nu încearcă să le facă să arate ca noi. Misiunea lor este să păstreze cât mai mult din ceea ce a rămas din obiectul original.
În atelier, restaurarea nu începe cu pensula sau acul, ci cu o analiză atentă. Fiecare obiect este fotografiat, studiat și primește un „pașaport” în care sunt trecute toate deteriorările și intervențiile. Abia, după ce se face planul și se obține aprobarea Consiliul de Restaurare începe lucrul. Iar scopul e simplu...
Ecaterina BONDARENCO, ȘEFUL SECȚIEI DE RESTAURARE: „Să îi dai piesei aspectul care a fost înainte de restaurare.
Svetlana Lupașco restaurează icoane pictate pe lemn de aproape 30 de ani, timp în care a lucrat la câteva sute. Una dintre cele mai complicate a fost o icoană a Sfântului Nicolae, din 1804, pentru care a muncit aproximativ jumătate de an. Lucrează acum la altele două.
Svetlana LUPAȘCO, RESTAURATOR DE ICOANE:„Am aici două icoane din secolul al XIX-lea, ambele reprezentându-l pe Sfântul Nicolae. Una este deja aproape de etapa finală, iar acum lucrez doar la câteva detalii. A doua se află aproximativ la jumătatea procesului de restaurare. Am consolidat stratul de pictură.”
La câțiva pași, Viorica Cociung lucrează cu țesături. 18 năframe, păstrate ani întregi în depozit, au ajuns într-o stare deplorabilă. Ața era putredă sau lipsea, iar piesele erau murdare. Restauratoarea le curăță și reface ornamentul, urmând fotografiile pentru a păstra cât mai fidel modelul original.
Viorica COCIUNG, RESTAURATOARE DE TEXTILE: „Este o muncă care necesită îndemânare, răbdare, dar aduce o mare satisfacție, o mare plăcere.”
Covoarele tradiționale moldovenești cer însă și mai multă răbdare. Ecaterina Bondarenco, cu o experință de zeci de ani, spune că unele țesături au stat pe masa de lucru până la un an și jumătate. De regulă, acele covoare sunt atacate de molii, cu fire de urzeală mâncate, iar restauratoarea a trebuit să introducă fire noi, urmărind ornamentul și culorile originale. Acest covor de sute de ani, readus la viață încă în 2015 este expus și astăzi pentru vizitatori.
Ecaterina BONDARENCO, ȘEF DE SECȚIE, RESTAURATOR: „Acest covor a fost adus din satul Brânzeni raionul Edineț. Piesa a fost fotografiată înainte de restaurare, a fost curățită de firele de urzeală putrede de lână. Apoi, încetișor căutând ață, care să fie aproximativ originală cromaticii a fost restaurat. – Ce simțiti când restaurați?
- O bucurie mare.”
Schimbăm locația și ajungem în atelierul pentru lemn.
Alexandru Lupașco, soțul Svetlanei, lucrează cu mobilier din secolele XIX și XX. Scaune, lăzi, dulapuri, fotolii sau canapele ajung la el cu urme de lovituri, straturi vechi de lac și vopsea, dar și cu lemnul afectat de insecte.
Alexandru LUPAȘCO, RESTAURATOR ÎN LEMN: „Avem foarte mult mobilier afectat de insecte xilofage, de gândaci și cari. Acestea deteriorează lemnul și trebuie să intervenim pentru a-l consolida, pentru că devine foarte friabil și ajunge într-o stare proastă.”
Secția de restaurare a Muzeului Național de Istorie are puțin peste 30 de ani și reunește șase ateliere, în care lucrează 11 restauratori. În muzeu sunt păstrate peste 40 de mii de exponate. Pentru specialiști, restaurarea nu înseamnă să șteargă urmele timpului, ci să le păstreze și să oprească degradarea. Iar după luni de muncă, obiectele se întorc în muzeu. Nu ca noi, ci cu povestea lor păstrată și cu o nouă șansă la viață.