Uciderea comandantului Fortei Quds, Qassem Suleimani, a dat nastere unui adevarat suvoi de comentarii, explicatii, speculatii si predictii, toate pe fondul temerilor, in mare masura justificate, ca este vorba de un eveniment care va avea consecinte in regiune si dincolo de aceasta.
Nu este foarte clar nici ce fel de act a fost atacul care l-a vizat pe Suleimani – a fost vorba de un act de aparare, de prevenire a unui atac iminent, cum a transmis administratia de la Washington, sau de un asasinat prin care s-a incalcat legislatia internationala, cum afirma Iranul si unii experti?
A respectat Donald Trump macar legislatia americana, cum spune Casa Alba, sau a declansat ostilitati cu o putere straina fara a cere aprobarea Congresului, asa cum sustine presedinta Camerei Reprezentantilor, Nancy Pelosi? Poate fi privit Qassem Suleimani ca un terorist, dat fiind ca numele sau figureaza pe lista persoanelor si entitatilor sanctionate de UE in vederea combaterii terorismului, iar Garzile Revolutionare Iraniene, din care face parte si Forta Quds, au fost desemnate de americani drept grupare terorista in luna aprilie a anului trecut?
Sau a fost vorba de un ofiter care a incercat sa atinga obiectivele tarii sale – crearea unei adancimi strategice, gasirea unor aliati, exportul revolutiei islamice etc. – folosind resursele pe care le-a avut la indemana, ceea ce a insemnat utilizarea unor tactici de conflict asimetric in fata unor adversari net superiori?
In ceea ce priveste consecintele uciderii lui Qassem Suleimani, estimarile privind gravitatea lor variaza de la un oficial/analist/jurnalist la altul, insa deocamdata este vorba mai mult de speculatii dat fiind ca in primele zile dupa asasinat nu s-au intamplat prea multe – cateva atacuri cu rachete la Bagdad si la Balad, care nu au facut victime, si o rezolutie prin care Parlamentul irakian solicita retragerea fortelor americane, insa e vorba de un act mai degraba simbolic, intrucat astfel de rezolutii nu sunt obligatorii, iar guvernul este doar interimar, pentru ca si-a dat demisia, asa ca nu prea are spatiu de manevra.
Asadar nimic spectaculos – dar aproape toata lumea se asteapta la mai mult, iar iranienii si, intr-o masura mai mica, militiile siite, promit ca se vor intampla mai multe. De aici incep speculatiile, unele dintre ele atat de exagerate incat merita un pic un atentie.
Razboiul total anuntat de steagul rosu
Pe moscheea Jamkaran, din Qom – unul dintre orasele sfinte ale siitilor si, totodata, important loc de pelerinaj si centru de educatie religioasa – a fost arborat un steag rosu pentru Qassem Suleimani, al carui portret a fost purtat pe drapel. Tabloidele britanice si americane s-au gandit sa exploateze momentul “terifiant” si l-au descris drept o adevarata declaratie de razboi, iar presa din Romania si comentatori amatori de pe retelele de socializare s-au grabit sa preia informatia, care a fost prezentata ca un semn al razboiului ce o sa vina. Lucrurile nu stau, insa, chiar asa.
Steagul rosu semnifica, intr-adevar, razbunarea sangelui varsat, dar este destul de comun printre siiti, care folosesc steaguri de diferite culori pentru a-si desemna imamii, singurii care, in viziunea lor, ar fi avut legitimitatea de a conduce comunitatea musulmana (sunnitii credeau in califi alesi de reprezentanti ai comunitatii sau desemnati de predecesori).
Steagul verde este simbolul lui Ali, var al profetului Muhammad si sot al fiicei acestuia, Fatima, precum si al familiei lui Muhammad (asa-numita Ahl al-Beit). Steagul negru este legat de Mahdi, ultimul dintre cei 12 imami recunoscuti de majoritatea siitilor, inclusiv cei iranieni si irakieni – primul a fost Ali, iar ceilalti au fost descendenti ai lui si ai Fatimei. Steagul rosu este simbolul celui de-al treilea imam, Hussein, si este arborat in mod obisnuit deasupra moscheilor si sanctuarelor care ii sunt dedicate sau purtat la tot felul de festivaluri si manifestatii, inclusiv la parade la care participa Garzile Revolutionare, pe armele acestora.
Simpla sa arborare nu reprezinta, asadar, nici pe departe o declaratie de razboi total, cum s-a interpretat, ci tine mai degraba de comunicarea simbolica si de propaganda. Acestea fiind zise, nu trebuie ignorata semnificatia arborarii steagului rosu deasupra moscheii Jamkaran, care cu siguranta ca nu le scapa siitilor.
Hussein a fost ucis in secolul VII, langa Kerbala, din ordinul califului sunnit Yazid I, iar cultul sau a dat nastere la sentimentul siitilor ca sunt persecutati dar si la o dorinta de a-l razbuna si a-l urma pe calea martiriului care este exploatata, in epoca moderna, de militiile siite – “ia Hussein” este, de altfel, strigatul lor de lupta.
“Ia Hussein” se mai striga si de Asura, zi care marcheaza punctul culminant al doliului anual pentru imam, atunci cand credinciosii se autoflageleaza cu lanturi si sabii. Iar Qassem Suleimani a fost proclamat martir, sahid, cum sunt, de altfel, majoritatea musulmanilor ucisi in conflictele Orientului Mijlociu, fie ei sunniti sau siiti, civili sau combatanti.
Moscheea Jamkaran nu ii este dedicata lui Hussein, ci tine de cultul lui Mahdi, imam care este totodata o figura mesianica – figura descendentului lui Ali se suprapune cu cea a Mahdiului sunnit, de a carui revenire este legata si versiunea musulmana a Armaghedonului. Mahdiul in care cred siitii a fost ascuns de Dumnezeu, iar atunci cand va reveni din ocultare nu va conduce doar batalia finala dintre bine si rau ci il va si razbuna pe Hussein, tinta acelei razbunari fiind urmasii celor care l-au ucis: sunnitii.
Asadar, prin ridicarea steagului rosu pe o moschee a lui Mahdi se face apel la o sumedenie de simboluri si se transmite si un mesaj mobilizator – dar acesta nu reprezinta, in niciun caz, o declaratie de razboi.
Razboiul nuclear/Al Treilea Razboi Mondial
Nici Iranul si nici Statele Unite nu isi doresc un razboi pentru ca acesta ar fi extrem de costisitor pentru ambele parti. In ultimii ani s-a scris destul de mult pe tema unui posibil conflict intre cele doua tari, iar astfel de articole tind sa apara in moment de criza ca acum, sau cum a fost cel din iunie anul trecut , cand Iranul a doborat o drona a marinei militare americane, iar Donald Trump a anulat in ultimul moment represaliile.
Se pot consulta cateva dintre aceste scenarii aici, aici si aici. Majoritatea analistilor sunt de acord ca Statele Unite ar castiga detasat o confruntare conventionala datorita superioritatii nete de care beneficiaza (mai ales in domeniile fortelor aeriene si navale si al tehnologiilor de varf) insa le-ar fi foarte greu si sa ocupe Iranul: tara este prea mare, cu teren dificil, iar populatia sa e de peste trei ori cat era cea a Irakului in 2003 – si se stie cat de dificila a fost pentru americani perioada care a urmat, in ciuda faptului ca aveau efective considerabile si suficienti aliati in randul irakienilor, in special al kurzilor si acelor siiti interesati de stabilizarea tarii si cucerirea puterii.
Iranul ar putea raspunde atat folosindu-si armata si arsenalul conventional, cu tiruri cu rachete inspre bazele americane si campurile petrolifere din regiune (si, desigur, Israel) sau bombardarea vaselor din Stramtoarea Ormuz, cat si asimetric, prin atacuri ale fortelor proxy (militii irakiene, Hezbollah, Houthi etc.), operatiuni teroriste si asasinate impotriva unor tinte din intreaga lume (au mai fost campanii, in general prin proxy, care i-au vizat in special pe israelieni in Asia, Africa, Europa si America de Sud) si atacuri cibernetice.
Pasii care ar duce la un astfel de deznodamant nu sunt greu de imaginat – Iranul ataca un obiectiv militar american, cum a amenintat consilierul pe probleme de aparare al ayatollahului Ali Khamenei, Donald Trump isi duce si el la indeplinire amenintarea si ordona bombardarea a 52 de obiective iraniene, Teheranul incearca sa tina pasul prin atacuri la aceeasi scara, Statele Unite ridica si mai mult miza si in scurt timp intre cele doua este razboi in toata regula.
Un razboi intre Iran si Statele Unite este, asadar, putin probabil – dar posibil. De aici pana la un razboi nuclear sau pana la al Treilea Razboi Mondial, variante care au tot fost vehiculate in ultimele zile, chiar si in Romania, este o mare distanta.
In primul rand, Iranul nu are arme nucleare si, incepand cu semnarea acordului nuclear, in 2015, programul sau in domeniu a stagnat si chiar a dat inapoi; doar pe 5 ianuarie, dupa uciderea lui Suleimani, a anuntat ca nu va mai tine cont de restrictiile impuse de acord, dar ca va coopera in continuare cu Agentia Internationala pentru Energie Atomica si este gata sa reinceapa sa isi respecte obligatiile asumate daca i se ridica sanctiunile, care ii afecteaza puternic economia (acesta este, de altfel, inca un motiv pentru care, daca liderii sai sunt cat de cat rationali, Iranul ar trebui sa evite un razboi – economia sa e prea slaba pentru a-l putea sustine).
Pe scurt, este o retragere de facto din acord, care lasa insa o usa deschisa pentru viitoare negocieri. Chiar daca programul nuclear al Teheranului este suta la suta reluat, potrivit estimarilor expertilor ar trebui intre cateva luni si unul – doi ani pentru a se obtine uraniul inalt imbogatit necesar fabricarii unei incarcaturi nucleare; pentru ca aceasta sa ajunga sa poata fi utilizata ca focos al unei rachete este nevoie de cercetari, teste etc. – asadar, e vorba de un proces de durata.
Iar de la una sau cateva bombe atomice pana la un arsenal semnificativ este, din nou, o cale lunga astfel incat, cel putin pentru urmatorii ani, nu se poate pune problema unui razboi nuclear. In plus, chiar si daca Iranului i s-ar permite sa aiba un arsenal nuclear – desi e greu de crezut ca Statele Unite, Israelul si Arabia Saudita, principalii sai adversari, nu ar face tot ceea ce pot pentru a impiedica acest lucru – experienta Razboiului Rece sau, mai recent, cea a disputelor dintre India si Pakistan, arata ca nimeni nu se grabeste sa recurga la o arma care ii va atrage si propria distrugere.
Cu tot fanatismul care li se atribuie, pare putin probabil ca ayatollahii sa isi tarasca tara catre iarna nucleara. In ceea ce priveste cea de-a doua varianta, a unui al Treilea Razboi Mondial, pentru a-l putea declansa Iranul are nevoie de aliati dispusi sa lupte. Ca putere siita intr-o lume dominata de sunniti, tara este destul de izolata: se poate baza doar pe diferitele militii pe care le-a inarmat si antrenat si, poate, pe Siria – care este, insa, epuizata de anii de razboi civil.
Relatiile bune pe care le are Teheranul cu o mare putere ca Rusia nu inseamna si ca acea mare putere este pregatita sa poarte, pentru Iran, un razboi cu Statele Unite si aliatii acestora. Faptul ca un razboi total, nuclear sau mondial, este foarte putin probabil reprezinta, insa, o consolare cam slaba – pentru ca in acest moment Orientul este, ca de atatea ori in trecut, un butoi cu pulbere. Si sunt destui cei care se joaca cu brichetele.