O mama care si-a pierdut copilul in urma incendiului din Clubul Colectiv a postat pe Facebook un mesaj sfasietor, in care marturiseste ca durerea provocata de moartea fiului ei nu a trecut cu timpul, nici macar dupa 2 ani si jumatate de la tragedie.
Gabriela şi Laurenţiu Istrate şi-au pierdut fiul, pe Bogdan Claudiu, în vârsta de 22 de ani, la câteva zile dupa incendiu.
Parintii îl alintau „Dani”, iar baiatul absolvise Facultatea de Cibernetica din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice şi era masterand în Analiza Afacerilor şi Controlul Performanţelor.
Pe 30 aprilie 2018 - la 2 ani şi jumatate de când a avut loc cea mai mare drama a României dupa 1989 - mama lui Dani şi-a marturisit public, pe Facebook, durerea prin care trece în fiecare zi.
Iata mesajul sau, integral:
”Sa va spun cum s-a schimbat viaţa mea dupa tragedia din Colectiv... de fapt, cum este sa traiesc zilnic, cu tragedia din viaţa mea!
Peste tot citeam sau auzeam ca în timp, durerea se estompeaza şi nu înţelegeam cum va fi posibil aşa ceva. De fapt, e din ce în ce mai rau... şi asta o spun toţi parinţii copiilor din Colectiv, pe care îi cunosc eu. Probabil ca ceea ce veţi citi în continuare, este valabil pentru mulţi dintre ei, cu mici variaţii de date.
Înainte de 30 octombrie 2015, aveam zilele normale ale saptamânii şi zilele la fel de normale ale lunii, de la 1 la 30-31, sau 28-29, dupa caz.
Ocazional, erau sarbatori de familie, ţinute pentru fiecare aşa cum se cuvine, fara excese, risipa sau excentricitaţi inutile. Weekend-ul era weekend, când toţi profitam de prezenţa tuturor în sânul familiei şi uneori alaturi de prieteni. Calatoream, ne instruiam, ne vedeam de viaţa.
Dar, când copilul nu-ţi mai doarme acasa, în patul lui, începi sa te gândeşti numai la el... asta o ştie orice mama!
Aşa ca, de la Colectiv încoace, tot calendarul meu s-a dat peste cap...
Degeaba încerc eu sa merg înainte, când, în fiece vineri din an, ma împiedic când îmi aduc aminte de seara aia nenorocita de 30, când a luat foc clubul şi am aflat ca Dani era acolo. Ca a ars şi ca e la spital... grav, critic. Chestia asta te loveşte în moalele capului şi aşa ramâi, ca nu-ţi mai revii.
Apoi, e ziua de joi, când ma împiedic iar, amintindu-mi de toata suferinţa pe care a îndurat-o, înainte sa plece la Cer, într-o joi, 12.
Mai e ziua de duminica (10), ziua în care s-a nascut aducând atât de multa bucurie şi speranţa, şi de care nu pot sa trec fara sa plâng iar, ca nu mai e aici. Tot într-o duminica (15) l-am condus şi pe ultimul lui drum, cu sufletul zdrobit şi sfâşiat în mii de bucaţi şi aproape inconştienta, amorţita de durere... cum sunt şi acum.
Sa vedem ce ramâne: luni, zi proasta prin definiţie, ca nimeni nu e fericit lunea, dupa duminica. Eu, cu atât mai puţin... când ramân cu gândurile mele, dupa patru zile compromise.
Marţi e o zi oarecum normala, daca trec de alea trei ceasuri rele, deci, sunt prudenta.
Miercuri e şi ea pe-acolo, ca e zi de post şi nu poate fi prea fericita nici ea. Nu ca aş posti doar miercurea... ci, cam zilnic.
Joi, am spus...
Vineri, aşişderea...
Şi vine mareaţa zi de sâmbata. Care de doi ani şi jumatate încoace, e zi de pomeniri, de colive sfinţite şi alte daruri pentru cei sarmani, de mers la biserica şi cu flori la cimitir (dar nu numai sâmbata). De aprins lumânari la mormânt, de dat cu tamaie şi de un plâns lung şi zbuciumat, cu veşnice întrebari fara raspuns. Asta cu plânsul însa, nu ţine cont de zi...
Apoi duminica... am zis.
Aşa ca, ce ramâne?
Ramân zilele lunii, care sa nu fie 10 (ziua în care s-a nascut Dani), 12 (ziua în care s-a stins) şi 15 (ziua înmormântarii) sau 30 (ziua incendiului). Dar sa nu fie nici joi, vineri, sâmbata sau duminica... Iar daca 10, 12, 15 sau 30 cad luni, marţi sau miercuri, s-au dus şi astea!
Mai sunt compromise total şi lunile ianuarie, octombrie şi noiembrie cel puţin, ca sa nu enumar toate lunile în care sunt sarbatori tradiţionale şi de familie sau vacanţe de petrecut împreuna...
Credeţi ca e mult ceea ce ramâne? Va spun eu, e nimic, iar daca nu ma credeţi, uitaţi-va în calendar...
Când sa mai traieşţi? Între doua zile triste?
Durerea nu ia pauza nici o clipa şi nu o poţi pune “on hold” când vrei tu. Ea pur şi simplu exista. Nu trece cu timpul, nu devine mai mica şi nici nu cade în uitare. E a ta şi nu o poţi da altcuiva sa ţi-o traiasca.
De ce sa o dai? E plina de toate amintirile tale dragi cu copilul tau, amintiri care te ajuta sa mergi mai departe, caci ştii ca ai facut o treaba buna crescandu-l om mare. Mai bine dai iubire oamenilor. Necondiţionata!
Te iubesc, Dani, pâna dincolo de stele!
Odihneşte-te în pace, pâna când ne vom revedea, fiul meu drag, copilul meu iubit!
Inima mea e plina de tine şi daca în ea înca e viaţa, înseamna ca şi tu traieşţi undeva în universul asta nemarginit, nu doar în inima mea de mama. Atâta doar ca eşti prea departe ca sa ne mai putem întâlni faţa în faţa...
Sunt mândra de ţine şi de toate realizarile tale, din scurta ta viaţa, de 22 de ani!
Pe oriunde trec în drumurile mele, care cândva au fost ale noastre, o particica din sufletul tau care s-a bucurat acolo, saluta sufletul tau care traieşte în mine. Şi plâng aducându-mi aminte de cât de fericit erai de fiecare experienţa traita împreuna.
Acum, doar în vis te mai pot vedea. Vino! Te aştept în fiecare noapte, indiferent de data sau zi! Doar asta îmi mai poate alina durerea... E singurul lucru pe care te rog, mereu şi mereu, sa îl faci pentru mama, Dani drag!
Te iubesc... mi-e dor sa te ating şi sa te strâng la piept! Sa povestim şi sa râdem împreuna, ca altadata... tu sa întrebi şi eu sa îţi raspund.
Acum întreb eu şi nu-mi raspunde nimeni...
Doamne, ma auzi, oare?” - Gabriela Istrate, mama lui ”Dani”, care a murit la 22 de ani, din cauza arsurilor suferite în clubul Colectiv.