Ingrijirea batranilor pare o meserie in care romancele raman captive, cu deceniile, in Italia. Pentru a pune deoparte lunar cat mai mult din ce primesc, accepta sa locuiasca in casele celor pentru care muncesc.
Alternativa ar fi sa devina infirmiere, daca urmeaza cursuri de calificare în Peninsula. Însa acestea presupun costuri în plus. Campania Stirilor PRO TV “Sindromul Italia” va arata de ce le este greu acestor românce sa ia alt drum si în ce conditii îsi pot aduce lânga ele copiii. Sunt decizii extrem de grele, între un efort financiar suplimentar si sacrificiul de a trai în umbra unui muribund.
O asistenta împarte ceai batrânilor într-un satuc de la periferia Bologniei, unde functioneaza un centru privat. Italienii le numesc case de odihna. Batrânii si familiile lor platesc aproape la fel cât i-ar costa îngrijirea la domiciliu si fiecare are camera lui.
La centru majoritatea infirmierelor provine din alte tari. Ea e românca si a venit în Italia, dar si-a dorit sa devina infirmiera, petnru a avea copiii lânga ea.
Ileana Pulpa Patrulescu, infirmiera la Bologna: “A murit sotul. Nu aveam cu cine sa îi las si trebuia sa îi aduc aici fortat. Familia respectiva, la care faceam badanta, a zis ca nu îmi accepta asta.”
A stat prin casele italienilor pâna în momentul când i-a murit sotul, în România. Ea era în al 4-lea an în Peninsula si nu a vrut sa îsi lase cei 3 copii, doua fete si un baiat, în seama bunicilor.
Ileana Pulpa Patrulescu, infirmiera la Bologna: “Banii nu fac viata unui copil! Vedeam un copil pe strada de etatea si înaltimea celui al meu si începeam sa plâng. Începeam sa plâng, mi se parea ca eu nu îi mai stiu pe ai mei.”
Gabriela Bondoc, medic psihiatru: “Cu siguranta sunt niste supape emotionale si nu întotdeauna functioneaza, dar de multe ori e tot ce poti face ca sa poti face fata dorului si anxietatii.”
Noua viata, alaturi de copii, a presupus o chirie si lunar alte cheltuieli suplimentare, ce vin la pachet cu traiul în alta locuinta. Ileana si-a gasit la Bologna un alt sot, tot român si împreuna au crescut copiii ei. În doi a fost mai usor.
Ileana Pulpa Patrulescu, infirmiera la Bologna: “Mi s-a întâmplat sa plâng ca ea a mers la scoala, în prima zi de scoala, si eu nu am fost acolo si am plâns. Într-un fel m-am învinovatit în momentul ala, am zis ca toti copiii au fost cu mamicile, numai eu nu am fost.”
Pâna atunci, venea doar o data pe an, acasa, la copilasi.
La 3 dupa amiaza îsi termina tura, se urca în masina si pleaca acasa. Drumul zilnic, o ora de condus prin sate si comune, i se pare minunat fata de perioadele când pazea o batrâna, între 4 pereti, cât e ziua de lunga. Carnetul l-a dobândit tot în Italia, si odata cu masina au venit la pachet alte cheltuieli.
Nu e numai drama femeii care paraseste caminul, ci mai ales a copiilor care înteleg ca bucuria revederii a tinut doar 2 saptamâni, cel mult o luna, dupa care vor fi din nou parasiti.
Anii când mama nu a fost lânga ei au însemnat o maturizare timpurie, fenomen regasit la toti cei parasiti de mici.
Doar fiul locuieste împreuna cu mama, e înca la liceu. Fiica cea mare s-a casatorit în România, dar a emigrat, cu sotul, în Marea Britanie, iar fiica mijlocie traieste la Verona. Când mama lor a plecat de acasa, el avea 6 ani, iar surorile 9, respectiv 12 ani.
În centrul unde lucreaza ea, colegele italience nu îsi pot închipui o meserie de badanta, în care sa convietuiesti în aceeasi casa cu cel de care ai grija, lasând familia departe.
Mina, infirmiera italianca: ″Îngrijitoarele românce care vin în Italia au nevoie de bani, trebuie sa trimita acasa, si atunci accepta sa locuiasca în casa batrânilor. Noi, italienii, eu, de exemplu, pot sta badanta de dimineata pâna seara, dar eu vreau sa ma duc la mine acasa. Pentru ca eu am aici familia, îi am pe toti”.
Sefa româncei e din Sicilia, din Palermo. Spune ca din orasul natal, din sudul Italiei, pâna la Bologna, e practic aceeasi distanta ca din România, însa siciliencele care vin sa munceasca în nordul peninsulei migreaza cu sotul si copiii, nu sunt dispuse sa lucreze asa cum fac româncele.
“Ele sunt foarte bune si au mare curaj sa faca aceasta munca pentru care îti trebuie curaj. Sa pleci departe de casa, sa lasi totul, familia, parinti, copii, inclusiv copiii îi parasesc, sunt persoane foarte puternice”, spune o italianca.
Gabriela Bondoc, medic primar psihiatru: “Ajungi într-o stare de gol, de amorteala, pentru ca acea amorteala te fereste sa intri în contact cu durerea si sa mergi înainte”.
În anul Centenarului România e saraca în români. Oficial, au parasit tara aproape trei milioane si jumatate, iar cei mai multi sunt în Italia. Acolo gasesti câteva sute de mii de românce. Femei ale caror familii sunt întregi doar o data pe an, câteva saptamâni, atunci când vin acasa. În restul anului, ele traiesc viata celor de care au grija.