Un jurnalist din Romania a povestit despre intalnirea cu scriitoarea Tatiana Tibuleac. Acesta a descris in toate detaliile experienta prin care a trecut.
Vineri a avut loc un eveniment cultural aici la Bruxelles; am trimis un mail la ambasada Republicii Moldova, prin care solicitam accesul. Mi s-a raspuns foarte repede, profesionist („Stimate domnule Buzea, Va asteptam cu drag, pe data de 24 martie, ora 17:00, la intalnirea cu Tatiana Tibuleac, care va avea loc la Ambasada Republicii Moldova in Regatul Belgiei (avenue Franklin Roosevelt 57,1050 Bruxelles. Cu respect, Ambasada Republicii Moldova in Regatul Belgiei”), asa ca m-am infiintat acolo, manat ca de obicei de propriul interes: la sfarsit de aprilie am de tinut un workshop literar in Eindhoven, iar eu mai am mult de invatat. Si, daca tot e de invatat, macar sa invat de la cei mai buni. Iar Tatiana Tibuleac e cea mai buna. De ceva vreme are lansari de carte prin toata Europa (e vorba despre traducerile romanelor ei), a vazut multe si de toate in aceste peripluri, e un model de urmat in ceea ce priveste prezenta la un eveniment literar. S-o urmam, asadar!
Desi cei de la ambasada se mobilizasera cu toate fortele, tot n-au avut destule scaune; publicul era mai numeros decat se asteptasera, asa ca unii dintre noi am stat in picioare, iar cei veniti mai tarziu nici n-au mai incaput in sala, au urmarit evenimentul de pe hol, prin usile deschise. Dar la public ma intorc mai tarziu, acum e timpul sa explic ce-am avut de invatat de la Tatiana. Daca am priceput eu cate ceva, atunci vor pricepe si altii. Cine stie? Poate le va fi de folos candva!
Postura corpului. Pare simplu sa stai pe un scaun in fata publicului, dar nu e. Privind-o pe ea, am inteles ce se greseste frecvent: fie vorbitorul vrea sa dea impresia ca n-are emotii, ca e relaxat si la largul lui, si atunci se tolaneste; fie vrea sa dea impresia de seriozitate maxima si atunci sade bat, de lasa oamenilor ca abia asteapta sa scape de-acolo si sa se descalte. Tatiana a stat dreapta, fara sa exagereze nici intr-un sens, nici in altul. A dat impresia ca-si respecta publicul in aceeasi masura in care se respecta pe sine. As vrea sa deprind si eu aceasta arta.
Raspunsurile la intrebari. Doamna Cibotaru, gazda evenimentului, i-a pus Tatianei intrebari indelung gandite (s-a cunoscut asta), fara sa reuseasca sa le formuleze succint. Pe scurt, intrebarile au fost prea lungi. Tatiana a raspuns de fiecare data exact la intrebare (nu la altceva, cum se intampla frecvent, mai ales la romani: eu te intreb cat e ceasul si tu-mi explici cum ai investit in bitcoin!), dar raspunsurile au fost mai bune decat intrebarile. Durata unui raspuns a fost, in medie, de 110 de secunde (am cronometrat cu telefonul). Structura fiecarui raspuns a fost urmatoarea: precizarea parerii proprii, urmata de exemple concrete. Iata un exemplu: doamna Cibotaru a intrebat daca, in privinta operei literare, conteaza sau nu conteaza viata (faptele extra-literare ale) autorului. Tatiana a spus ca, pana anul trecut, parerea ei ar fi fost „Nu”, dar acum este un „Da” categoric. Si a dat pilda cineastului Nikita Mihalkov. Si-a explicat clar si asumat punctul de vedere, apoi a tacut si a asteptat urmatoarea intrebare.
Interventia video. Din Gara de Nord a Bucurestiului, doamna Nina Corcinschi a avut o interventie la eveniment, nu foarte usor de facut din punct de vedere tehnic (imaginea era pasabila, dar sunetul nu era grozav). Ceea ce m-a impresionat la Tatiana este ca a tratat respectiva interventie video drept ceea ce era: o interventie video. Adica nu a intrerupt discursul doamnei Corcinschi, ca si cum aceasta ar fi fost in sala! A ascultat in liniste, ca noi toti, iar abia dupa incheierea interventiei si-a precizat punctele de acord si cele de dezacord cu cele afirmate. De prea multe ori am vazut oameni transportati de propria „dreptate”, care se reped la interlocutor sa-i explice ca greseste, uitand ca interlocutorul se afla la trei mii de kilometri. Si aici este o lectie de invatat. Proximitatea conteaza.
Bariera culturala. Cele doua romane discutate la eveniment au fost „Vara in care mama a avut ochii verzi” si „Gradina de sticla”. La primul ma voi intoarce imediat, acum e vorba de Gradina: doamna Cibotaru a povestit cum a simtit lectura cartii ca pe o plimbare printre figuri extrem de familiare, chiar daca era vorba de personaje literare, nu de oameni cu biografii verificabile. Si a dat exemplul Veteranului de Razboi, un fel de personaj-institutie al Uniunii Sovietice, cunoscut (in sute de mii de „variante”) de catre orice copil sovietic al anilor ’80. Nu mai tin minte intrebarea, dar, in raspunsul ei, Tatiana a tinut sa precizeze ca figura Veteranului de Razboi este foarte greu de „tradus”, pentru ca in alte culturi este aproape necunoscuta, sau in orice caz nu face parte din „pachetul de amintiri” al celor care au copilarit altundeva decat in Uniunea Sovietica. Am fost uimit de justetea observatiei. Deci, cand te adresezi unui public, ia seama la ce fel de copilarie au avut oamenii din acel public! Dau un exemplu personal: la o lansare de carte am pomenit despre „foamea, frigul si intunericul” nenorocitilor ani 1982 – 1989 din Romania, iar un bun prieten din public m-a contrazis vehement, pentru el aceia fiind Epoca de Aur a vietii lui. Da… el traia atunci intr-o mare comuna bucovineana, necooperativizata, iar pentru el „foamea, frigul si intunericul” erau niste bancuri. El avusese de toate si fusese extrem de fericit in acei ani, despre care isi va aminti toata viata cu dragoste, duiosie si melancolie. De retinut!
Interactiunea cu publicul. Ei bine, daca pot spune ca interactiunea Tatianei cu doamna Cibotaru a fost buna spre foarte buna, nu acelasi lucru il pot spune despre interactiunea Tatianei cu publicul. Care nu a fost nici buna, nici rea; n-a fost deloc. Cat am ramas eu la eveniment (nu pana la sfarsit, ca fiica-mea ma voia acasa – „Mami, unde este tati? De ce nu e tati cu noi?”), din public nu i s-a pus nicio intrebare. Niciuna! Nu-mi venea sa cred. Oamenii doar se uitau la ea, ii sorbeau cuvintele si-i faceau poze cu telefoanele. Parca venisera la muzeu, nu la eveniment literar! M-am tot gandit (poate imi scapa mie ceva!) si cred ca explicatia tine de o foarte fina diferenta culturala dintre cei crescuti si educati in Republica Moldova, fata de congenerii lor din Romania: dincolo de Prut, scoala (educatia, in sens general) era luata mult mai in serios decat dincoace. Profesorii erau temuti si respectati, iar societatea, in ansamblul ei, cred (presupun!) ca era mult mai „militarizata” mental decat societatea din Romania. Cu alte cuvinte, acolo unde romanii faceau misto, moldovenii din Republica faceau carte grea. Poate gresesc, nu am de unde sa stiu. Dar aceasta este singura explicatie pe care am gasit-o. Un eveniment ca acesta, organizat in Romania sau cu public preponderent din Romania, ar fi fost un foc de artificii, iar peste Tatiana ar fi plouat cu intrebari de diverse feluri, de la cele tampitel-pecuniare („Cati bani ati castigat din Vara?”), la cele invidios-preventive („Ce roman aveti acum in lucru?”) si pana la cele cu adevarat dure („Nu v-a fost mila s-o omorati pe Maricica?”). Dar intrebarile, desi sublime, au lipsit cu desavarsire. Mirarea mea a fost imensa, insa am tacut. Ca sa aflu ca pornisem pe o ipoteza eleganta, dar falsa: intrebari au existat si au fost interesante, dar s-au intamplat la sfarsit de tot, atunci cand doamna Cibotaru a anuntat publicul ca sesiunea de intrebari poate incepe. Disciplina, nu gluma! Bravo moldovenilor! La romani n-ar fi mers niciodata formatul asta.
Succesul. Daca Tatiana ramane vreodata fara bani, ii propun sa scrie un manual de „Management al succesului”, ca ma fac eu luntre si punte sa i-l public! Am sa povestesc separat* propriul meu contact cu romanele Tatianei, acum vreau doar sa spun ca Vara a fost si este, pana acum, miracolul literaturii de limba romana; niciodata, de cand scriu romanii carti, un roman de debut nu a avut un asemenea destin. Niciodata! A aparut, a eclozat o vreme, apoi a explodat in zeci de traduceri si in sute de recenzii, desigur ca nu in MD (nici acolo oamenii nu-s mai breji decat in RO, cand e vorba de pizma), ci in tarile din UE si in cateva din afara UE. Parca a luat foc preria! Nu am folosit degeaba aceasta imagine: noi toti, competitorii Tatianei, am fost coiotii care-am fugit schelalaind care-ncotro, ca nu te pui cu valvataia. Despre acest succes fenomenal e intrebata Tatiana, iar si iar si iar, ca putine lucruri fascineaza ca succesul, iar ea raspunde de fiecare data cu rabdare si fara sa se supere sau sa dea semne de oboseala nervoasa: „Mi-a placut sa scriu aceasta poveste care nu este a mea, iar la asemenea consecinte nu m-am asteptat catusi de putin. Desigur, ma bucur enorm ca romanul meu si-a castigat atat de multi cititori, cum sa nu ma bucur!”. Ma tot screm sa dibacesc un alt scriitor, dintre cei pe care ii cunosc, care sa-si fi putut pastra mintile in cap in urma unui astfel de debut. Nu gasesc niciunul.
Nu sunt 100% sigur ca acum sunt pregatit pentru workshop, dar sunt absolut sigur ca a meritat cu varf si indesat sa merg vineri seara din nordul extrem al orasului pana in extremul sud (95 de minute pe ceas, cu doua tramvaie, un metrou si pe jos) si inapoi. Am avut ce invata si am invatat, da. Ramane sa si aplic invatatura!
*Suntem trei scriitori care am debutat in 2017 si care ne-am hotarat sa ne intalnim la bere, sa ne cunoastem. Zis si facut. Am vorbit la telefon, am rezervat o masa in Fire Club din buricul Bucurestiului, ne-am gasit, am baut multa bere si i-am barfit cu maxima rautate pe toti scriitorii activi ai limbii romane (care sunt de zece ori mai putini decat cei pasivi). Spre sfarsit, cand ni se cam impleticeau limbile, cei doi comeseni incep sa-mi povesteasca, luandu-si unul altuia vorba din gura, despre o „fata” ce debutase tot in 2017, cu un roman care i-a lasat tut pe toti. Eu nu auzisem de ea. Atunci am aflat. Poate ca uitam pana acasa, c-asa patesc barbatii de la prea multa bere, dar iata ce s-a petrecut: „Si ce-a scris?”, intreb eu. „Vara in care mama a avut ochii verzi”, imi raspunde unul dintre maestri. „Roman?”, intreb iar. „Ihi”, zice el, „roman. Bun, da’ bun-bun, ba! Bun rau!”. Celalalt maestru sughite trist si conchide : „Da, ba, Buzea. Asa e, are asta dreptate. Cu Vara, Tatiana a rupt tot. S-a pisat pe noi!”. Si, cand un maestru spune asta… mda. The rest is silence.