La data de 28 septembrie 2021, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronuntat Hotararea in cauza Drovorub v. Republica Moldova si Federatia Rusa, prin care a constatat incalcarea articolul 2 CEDO sub aspect material si procedural de catre Federatia Rusa. Curtea a obligat autoritatile ruse sa achite reclamantei suma de 26 000 de Euro in calitate de prejudiciu moral si suma de 4 mii Euro in calitate de costuri si cheltuieli care urmeaza sa fie achitate direct reprezentatului acesteia.
Cauza Valentina Drovorub cetatean al Republica Moldova si Federatia Rusa se refera la decesul fiului reclamantei in una din inchisorile ilegale din regiunea transnistreana a Republicii Moldova la data de 1 noiembrie 2013. Administratia de facto de la Tiraspol nu a acordat asistenta medicala adecvata in timpul detentiei, incalcand, astfel, cerintele articolului 2 (dreptul la viata) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Curtea a constatat ca R. (fiul reclamantei) pare sa fi contractat tuberculoza si HIV in penitenciarul din regiunea in 2006. Desi acest aspect nu intra in domeniul de aplicare al cauzei, este relevant in masura in care R. suferea deja de aceste boli timp de peste cinci ani in momentul arestarii si detentiei sale in 2011, iar asa-numitele autoritati penitenciare din regiune cunosteau despre acest fapt. Chiar si asa, in ciuda starii sale medicale grave, conform documentelor furnizate reclamantului de catre administratia inchisorii, lui R. i s-ar fi oferit tratament medical o data in iulie 2013, adica la mai mult de 19 luni de la arestarea sa in decembrie 2011 si ulterior in octombrie 2013. In plus, desi autoritatile penitenciare au observat deteriorarea starii de sanatate a lui R. in iulie 2013, l-au internat la sectia medicala a inchisorii abia la inceputul lunii octombrie 2013, iar la un spital civil cu putin inainte de moartea sa.
Curtii nu i s-a prezentat dosarul medical al lui R. pentru a stabili daca i s-a oferit intr-adevar asistenta medicala si nici informatii despre schema de tratament utilizata pentru a evalua daca tratamentul administrat a fost adecvat starii sale particulare. Chiar si daca ar fi sa presupunem ca, tratamentul necesar era disponibil si ca lui R. i s-a administrat un astfel de tratament potrivit informatiei indicate de catre administratia inchisorii, nu se poate sustine ca acele masuri au fost suficiente si intreprinse in timp util pentru a preveni rezultatul letal. In special, Curtea a constatat ca, cauza mortii lui R. pare a fi o complicatie previzibila a starii sale medicale, daca este lasata netratata sau tratata incorect sau intr-un mod nepotrivit. Astfel de omisiuni ar fi putut fi prevenite printr-un screening medical adecvat si prin tratament si plasare la timp intr-o sectie medicala sau intr-un spital specializat in tratamentul tuberculozei si al co-infectiilor cu HIV.
Din aceste considerente, Curtea a concluzionat ca a existat o incalcare a articolului 2 din Conventie sub aspect material.
Curtea de asemenea a mai constatat ca, nu a fost efectuata nicio ancheta adecvata cu privire la cauza mortii lui R.. Cu toate acestea, este unul dintre principiile de temelie prevazute la articolul 2 din Conventie in ceea ce priveste astfel de cazuri medicale similare ca, atunci cand un detinut moare din cauza unei boli, autoritatile trebuie, din proprie initiativa si cu diligenta cuvenita, sa deschida o ancheta oficiala pentru a stabiliti daca ar fi putut fi pusa in joc neglijenta medicala. Aceasta obligatie nu inseamna ca recurgerea la legea penala este intotdeauna necesara; in anumite circumstante, o investigatie efectuata in cursul procedurilor disciplinare ar fi fost suficienta (a se vedea Mastromatteo impotriva Italiei [GC], nr. 37703/97, § 90, CEDO 2002-VIII). Cu toate acestea, in pofida faptului ca reclamantul a decedat intr-un spital civil la o zi dupa ce a fost transferat dintr-un spital din penitenciar, tratamentul medical al reclamantului nu a fost niciodata supus unei anchete independente, impartiale si cuprinzatoare. Nu a existat nicio investigatie daca persoanele imputernicite cu supravegherea sanatatii sale in penitenciar, au fost in cele din urma responsabile de neglijenta medicala.
Pe langa toate deficientele mentionate mai sus in tratamentul lui R., exista, de asemenea, un esec de a explica suficient moartea acestuia. Aceasta este o omisiune grava, deoarece, in afara de preocuparea pentru respectarea drepturilor inerente a articolului 2 al Conventiei in fiecare caz individual, sunt in joc interese publice importante. In special, cunoasterea faptelor si a posibilelor erori comise in cursul asistentei medicale sunt esentiale pentru a permite institutiilor in cauza si personalului medical sa remedieze eventualele deficiente si sa previna erori similare.
In concluzie, Curtea a constatat ca a existat, de asemenea, si o incalcare a articolului 2 din Conventie din cauza neexecutarii unei anchete independente si cuprinzatoare a decesului fiului reclamantei.
Curtea a mai stabilit ca, Rusia a exercitat un control efectiv asupra regimului de la Tiraspol in perioada in care au avut loc faptele. In lumina acestei concluzii si in virtutea sprijinului militar, economic si politic continuu acordat administratiei de facto de la Tiraspol, fara de care altfel nu ar putea supravietui, Federatia Rusa este responsabila de incalcarea drepturilor reclamantei in cauza respectiva. Guvernul Republicii Moldova a sustinut in fata Curtii precum ca au depus eforturi consistente pentru a investiga circumstantele mortii fiului reclamantei. Cu toate acestea, acestia nu au putut avansa din cauza lipsei de cooperare a autoritatilor „RMN” care au retinut probele. Guvernul rus nu a prezentat careva observatii specifice pe acest caz.
Nicoleta HRIPLIVII, AVOCATA ASOCIATIEI Promo-LEX:”Hotararea este una mult asteptata, deoarece dezvaluie de fapt realitatea dura dincolo de gratii in asa-numitul sistem penitenciar din regiunea transnistreana. Acest sistemul ilegal este o masina a regimului care distruge vieti! Persoanele care nimeresc in acest sistem, isi pun in pericol sanatatea si viata. Problema deceselor in penitenciarele din regiunea transnistreana, este o problema mai veche, nesolutionata nici in prezent. Aceasta hotarare confirma inca o data ca drepturile omului nu pot fi negociate”.