Victor Arama, victima a evenimentelor din aprilie 2009: "Credeam ca se duc comunistii si va fi totul bine la noi" - VIDEO/ZdG.md

— Acesti ani au trecut atât de repede. Se mai sterg unele momente din memorie. Am avut multe sperante… Cu parere de rau, au trecut 10 ani si asteptarile noastre nu s-au îndreptatit. Dimpotriva, am mai pierdut câte ceva din putinul pe care-l acumulasem. Mi-aduc aminte adesea momentele din 7 aprilie – de la prima ora, când am pornit de acasa si pâna am ajuns escortat la comisariat, la Inspectoratul General de Politie (IGP). Mi-aduc aminte de prietenii cu care am mers împreuna la protest. Discutam uneori cu ei despre asta si îmi spun ca si ei sunt dezamagiti de urmari. Nu s-au schimbat lucrurile. Nu avem ceea ce noi ne-am dorit sa obtinem atunci. Poate spun asta cu emotii, dar aceasta e parerea mea. Cred ca am facut si niste pasi înapoi.

— Dar, sa luam lucrurile de la capat. Cum ati ajuns atunci în strada, la protest?

— Am plecat de acasa la ora 4 dimineata. Stiam ce se întâmpla la Chisinau, ca urmarisem evenimentele si din 5, si cele din 6 aprilie. Ne-am adunat cu prietenii atunci, pe 6 aprilie, si ne-am întrebat ce facem – mergem sa-i sustinem pe cei de acolo sau nu? Stiam ca sunt multi studenti… Bineînteles, au existat diferite pareri. Unii au zis sa ne ducem, altii au zis ca nu merg. Pâna la urma, fiecare a decis sa faca asa cum credea el de cuviinta. La ora 4 am pornit împreuna cu cineva cu masina la Chisinau. Am ajuns la Chisinau la 7 dimineata si primul lucru pe care l-am facut a fost sa merg la Catedrala, ca sa particip la slujba. Am ramas acolo vreo ora – o ora si jumatate, dupa care am iesit în Piata. Am vazut Piata inundata de tineri si mi-a aparut un sentiment de mândrie ca, totusi, uite, s-ar putea schimba ceva si la noi. Pe la 9 dimineata, au început sa apara coloane întregi din toate partile, eu cred ca erau din diferite localitati cei care veneau. Era o mândrie sa-i vezi. Am vazut practic tot ce s-a întâmplat în ziua aceea. Aveam un telefon, destul de bun pentru acea perioada, si puteam sa filmez totul cu el – cum ne duceam din piata spre Presedintie, unde se dadeau fumigenele, cum se aruncau din Parlament calculatoarele. Am vazut toate astea cu ochii mei si am filmat. Doar ca, atunci când am fost escortati la comisariat, mi s-a luat absolut totul, ca dupa ce am fost eliberat, când m-am întors sa-mi retrag lucrurile care mi-au fost luate, sa nu-mi restituie si telefonul. Mi-au spus ca nu mai este. Am înteles ca au gasit filmarile. Ca sa iasa cumva din acea situatie, mi-au propus un telefon nou, exact acelasi model. Stiu ca erau imagini foarte bune acolo… Oricum, a trecut fiorul acela si acea dorinta de schimbare. Multi prieteni spun ca regreta faptul ca s-au dus atunci în PMAN si se întreaba pentru ce le-a trebuit asta. Si eu am avut probleme de sanatate, în urma acelor evenimente, dar era vorba de momente importante, de schimbarea clasei…

— Acelea au fost sperantele, sa aduceti o noua clasa politica la putere…

— Da. Eu mai calatorisem pâna la asta prin Europa si îmi doream si la mine acasa ceea ce vedeam acolo. Dar, nu s-a schimbat nimic. Avem tot aceeasi situatie. Nu stiu daca se mai poate schimba ceva la noi. De asta si foarte multa lume pleaca.

— Si dintre persoanele cu care ati fost atunci la proteste?

— O buna parte au plecat, sunt si prin SUA, si prin Belgia, si prin Marea Britanie. Mai putini vad pe aici, desi cu unii înca ma mai întâlnesc pe strada, ne salutam. Ei tot si-au cam pierdut speranta ca va fi mai bine.

— Revenind la acea seara de 7 aprilie, cum ati ajuns la comisariat?

— Undeva seara, pe la 21.00 – 22.00, toti au fost alungati din piata, iar politia începu sa atace. Noi stiam ca sunt parcate undeva, în zona inspectoratului, doua microbuze care urmau sa se întoarca la Cahul. Dar, pâna a ajunge acolo, vorbeam la telefon cu alte persoane, cunoscuti de-ai nostri si le spuneam ca daca vor, pot sa mearga cu noi spre casa. Eram cu o masina mica si noi umblam sa-i strângem pe acesti baieti, ca sa-i aducem acolo. Odata ajunsi la microbuze, am urcat cu totii în ele. În acel moment, am fost blocati de politie din toate partile. Toti erau înarmati cu automate Kalasnikov. Ne cam luase spaima când vedeam cum ne împing, cum ne bruscheaza. Nu întelegeam ce se întâmpla. Dupa asta, în microbuze s-au urcat, pare-mi-se, câte doua persoane din politie. Am fost escortati pâna la IGP. Portile au fost deschise si am intrat în Inspectorat. Am coborât si portile s-au închis dupa noi. Apoi, toti am fost aliniati la perete cu mâinile în sus. Am stat asa circa doua ore. Fiecare trecea si preda tot ce avea prin buzunare. Dupa asta, semna niste acte, nici nu mai tin minte ce era scris acolo… În continuare, fiecare ajungea pe „coridoarele mortii”.

— Ce se întâmpla acolo, din câte va amintiti?

— Fiecare intra si era pedepsit, usor spus. Primeam instructiuni de la ei. Ne spuneau sa facem niste lucruri pe care eu le consider inumane – sa te dezbraci, sa faci niste flotari, chestii din astea. Dupa, erai dus în celula. Si daca în mod normal, în celula erau cel mult vreo 5-6 persoane, noi fusesem încarcerati câte 20-25. Câteodata nici nu puteai sa te asezi cel putin. Au trecut 10 ani, dar tin minte foarte bine aceste momente. Noaptea era rece si noi în celule aveam doar paturi din scânduri, pe care nu le puteam misca din loc, iar drept perna ne serveau sticlele din plastic, de la care dezlipeam etichetele de pelicula si le prindeam de gratii, ca sa nu bata vântul. În fiecare dimineata, eram verificati si gardienii scoteau si aruncau acele etichete de la gratii. Dormeam încalzindu-ne unul de altul. Ne întindeam pe jos câte 7-8 persoane si ne strângeam unul de altul. Asa si am petrecut câteva zile si nopti în comisariat. Ulterior, am fost transferati la Penitenciarul nr. 13 si vreau sa va spun ca acolo detinutii stiau tot despre ce se întâmpla în afara si ei aveau o atitudine foarte buna fata de noi. Se ajungea pâna la aceea ca, la micul dejun, ne dadeau din mâncarea lor.

— Si cei mai tineri cum se descurcau?

— Erau si copii acolo, erau tineri pe care îi puteam considera copiii mei, de 17-18 ani. Tinerii erau disperati, se tipa la ei, le spuneau ca vor sta 25 de ani în puscarie, ca nu vor mai iesi de acolo. Erau tineri care ma întrebau daca chiar asa ar putea fi. Le spuneam sa stea linistiti, pentru ca ne vad si europenii si tot ce se întâmpla se vede pâna departe, în afara tarii. De multe ori, tinerii, copiii, ca erau din cei care aveau si 14 ani, si 15 ani, ma întrebau despre ce ar putea fi cu ei si le spuneam ca este exclus sa fie detinuti 25 ani. Pentru ce sa le faca asta? Pentru nimic, ca ei nu au facut nimic.

— Dar ati vazut atunci, la proteste, provocatori în multime?

— Ulterior, ati mai primit explicatii de la politisti referitor la cele întâmplate?

— De fapt, dupa politie, când am ajuns la penitenciar, ni se parea ca am nimerit în rai. Politia era foarte agresiva. Nu întelegeam de ce. Îmi ziceam atunci ca, de fapt, ei ar trebui sa fie mai buni cu noi, ca ei pricepeau ce se întâmpla. Dupa asta, am discutat si cu alte persoane care fusesera retinute, am discutat si cu unii din politie, cu prieteni si stiu ca erau si exceptii – unii dintre politisti îi duceau acasa pe manifestanti si le dadeau de mâncare si îmbracaminte, ca era rece în noptile celea. Iata acei oameni întelegeau foarte bine situatia tinerilor. Dar, în inspectorat a fost foarte grav.

— Si cum a fost iesirea din arest, dupa tot prin ce ati trecut?

— Tin minte cum aveau loc toate acele judecati, desi eu nu stiu cum poti sa faci o judecata în penitenciar, ca trebuie sa fii dus în instanta, iar atunci unul intra si altul iesea. În cinci minute hotarau totul si decizia era semnata. Asa a fost si când ni s-au dat câte 10 sau 30 de zile de arest. Fix asa a fost si când am ajuns la Curtea de Apel Chisinau. Bine, acolo a fost alta situatie, fusesem, totusi, scosi din penitenciar… Nu numai pentru mine, ci pentru toti ceilalti a fost dureros acest moment – noi ieseam afara si ne asteptau familiile cu ochii în lacrimi. Asta nu o sa uit nicicând – cum m-au întâlnit fiica, ginerele si nepotica, care atunci s-a apropiat de mine si a început a plânge. Cred ca acele momente am sa le tin minte toata viata. E groaznic ca într-o tara care se pretinde democratica s-a întâmplat asta.

— Cum au fost pentru dvs. acele zile imediat dupa ce ati fost eliberat?