„Cat de mult valoreaza o viata umana in bani?”, este intrebarea infioratoare cu care au fost confruntate autoritatile americane dupa momentul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001. In urma atacurilor, 2.996 de oameni au murit iar aproximativ 25.000 au fost raniti. Pentru a compensa victimele, guvernul american si companiile aeriene implicate, au creat Fondul pentru Compensarea Victimelor Atacurilor de la 11 Septembrie (VCF).
Scopul VCF este acela de a furniza beneficii banesti tuturor persoanelor a caror sanatate a fost afectata de expunerea la substante toxice generate de prabusirea turnurilor gemene, sau in cazul etapei initiale a planului, familiilor persoanelor care au murit in atentate si celor raniti.
VCF a fost creat printr-un act al Congresului american la putin timp dupa tragedie, in 2001. Etapa initiala a programului s-a inchis in 2003.
In 2011, VCF a fost redeschis pentru a-i compensa si pe cei care s-au ocupat de interventia la locul tragediei – pompieri, medici sau politisti, dar si pe cei care s-au aflat in proximitatea turnurilor. In etapa a 2-a, VCF a functionat pana in 3 octombrie 2016, insa alte etape au fost autorizate in 2015 si in 2019. Revendicarile prin VCF vor continua o lunga perioada de timp, data limita pentru depunerea documentatiei fiind 1 octombrie 2090.
De la redeschiderea sa, VCF a acordat alte peste 5,5 miliarde dolari catre 23.000 de victime. Nu exista o limita de plafon pentru VCF, insa exista limite in ce priveste sumele de bani primite la nivel individual pentru pierderile suferite.
VCF a functionat in subordonarea Departamentului de Justitie al Statelor Unite, iar la sefia sa a fost numit Kenneth Feinberg. El a fost responsabil de luarea deciziilor cu privire la sumele de bani pe care familia fiecarei victime urma sa o primeasca.
Feinberg a trebuit sa estimeze cati bani ar fi castigat fiecare victima de-a lungul intregii sale vieti si sa propuna aceasta suma familiei care, daca accepta oferta, nu mai putea apoi sa depuna vreo forma de apel.
Familiile nemultumite au putut sa participe la audiente informale prezidate personal de Feinberg, iar la finalul intregului proces, 7 miliarde dolari au fost acordate pentru 97% dintre familiile celor care si-au pierdut viata pe 11 septembrie.
In situatia extrem de dificila si de sensibila de la acel moment, o mare problema era faptul ca multi dintre cei morti la WTC erau profesionisti de rang inalt care primeau remuneratii foate mari.
Unele dintre familiile acestor victime au considerat ca ofertele de la VCF erau mult prea mici, insa alternativa, aceea de a da in judecata companiile aeriene, prezenta un risc semnificativ – desi puteau obtine sume mai mari de bani, trebuiau luati in calcul si factori precum timpul, complicatiile legale dar si posibilitatea ca acele companii sa dea faliment si sa nu mai poata plati nimic.
Prima etapa a VCF (2001-2003)
In prima etapa a VCF (2001-2003), compensatii banesti au fost acordate pentru doua grupuri de persoane care au suferit rani fizice sau au murit ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie 2001:
cei care s-au aflat la World Trade Center, Pentagon sau la locul prabusirii celui de-al patrulea avion deturnat in Shanksville, Pennsylvania.
Pasagerii si echipajul avioanelor pe care teroristii le-au folosit pentru atac
Familiile care pierdusera un membru urmau, astfel, sa fie compensate cu o suma de bani calculata in functie de „pierderi economice individuale”, definite drept „pierderi in castiguri banesti viitoare” si pierderi non-economice, precum „suferinte si dureri”.
Practic, autortatile americane incercau sa puna un pret pe viata oamenilor in functie de profesia sau ocupatia lor la momentul atentatelor. In conditiile in care plata s-a facut in functie de „castigurile banesti viitoare”, era evident ca familiile celor care murisera si aveau functii remunerate mai bine urmau sa primeasca mai multi bani.
Statutul VCF interzicea, de asemenea, platile punitive, iar sumele de bani urmau sa fie ajustate prin reducere pentru a tine cont de alte plati colaterale, precum cele din asigurari de viata.
De asemenea, prin depunerea unui dosar pentru beneficii VCF, victimele renuntau la dreptul lor de a mai a da in judecata companiile aeriene sau statul american pentru prejudicii suferite in urma atacurilor.
Astfel, VCF era menit sa fie un instrument rapid si usor de folosit pentru compensarea victimelor dar si pentru ca entitatile implicate in tragedie (companii aeriene, producatorii aeronavelor, Autoritatea portuara din New York si New New Jersey, proprietarii WTC sau alte entitati) sa evite eventuale actiuni in justitie.
A doua etapa (2010-2016)
VCF-ul initial s-a inchis pentru noi revendicari in decembrie 2003, insa ingrijorarile cu privire la sanatatea oamenilor implicati in interventia de urgenta de la WTC si in actiunea de curatare a zonei de dupa, au dus la redeschiderea unei noi etape in 2010.
Noua etapa a extins eligibilitatea la program si pentru persoanele care au suferit rani fizice sau care au facut boli ca urmare a participarii la interventiile de la 11 septembrie sau de dupa, dar si penru cele care au locuit, lucrat sau s-au aflat in apropiere de WTC in 11 septembrie 2001.
A edoua etapa a ramas deschisa pana in 3 octombrie 2016, iar costurile din beneficii acordate si costurile administrative au fost limitate la suma de 2,775 miliarde de dolari, spre deosebire de prima etapa, in care nu a existat o limita.
Ulterior, VCF a mai fost reautorizat de inca doua ori, in 2015 si in 2019 In etapa 2015, s-au pastrat aceleasi reguli precum cele anterioare, cu limita de plafon. Din 2019, insa, VCF este autorizat sa continue pana in 2092, cu data limita de depunere a dosarelor fiind 1 octombrie 2090 si fara un plafon, reautorizarea permitand „toate sumele necesare pentru plati si pentru cheltuieli administrative pentru fiecare an fiscal pana in 2092”.