Orasul antic Hierapolis a ascuns mult timp un secret otravitor in misterioasa sa „Poarta a Iadului”. Dar stiinta moderna a descoperit in cele din urma adevarul din spatele miturilor romane, relateaza BBC.
In Pamukkale, in vestul Turciei, o enorma formatiune de roci albe se inalta deasupra campiei din jur. Muntele stralucitor de calcar pietrificat ajunge in cascade pana la fundul vaii, cu stalactite inghetate inconjurate de sute de bazine cu apa turcoaz.
Aceste stanci sunt formate din travertin, roci de calcar formate incet de-a lungul a 400.000 de ani de izvoare minerale. Apa care curge pe deal lasa in urma un vast depozit de carbonat de calciu alb stralucitor, cu o lungime de aproape 3 kilometri si 160 de metri inaltime. Acesta nu este singurul loc in care apare travertinul - Huanglong in China si Mammoth Hot Springs in Parcul National Yellowstone sunt alte exemple faimoase - dar stancile de la Pamukkale sunt cele mai mari si, fara indoiala, cele mai magnifice din lume.
Este una dintre cele mai populare atractii turistice ale tarii. Inainte de izbucnirea pandemiei, peste 2,5 milioane de oameni vizitau acest loc.
Chiar in varful stancilor albe de la Pamukkale se afla o atractie si mai fascinanta: ruinele frumosului oras antic Hierapolis.
Hierapolis a fost fondat de regii attalizi din Pergamon la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., inainte de a fi preluat de romani in 133 d.Hr. Sub stapanirea romana, a devenit un oras balnear infloritor. In secolul al III-lea, vizitatorii veneau din tot imperiul pentru a admira peisajul si a se scalda in apele despre care se spunea ca au puteri vindecatoare.
„Apele termale sunt probabil unul dintre principalele motive ale intemeierii orasului”, spune dr. Sarah Yeomans, arheolog la Universitatea din California de Sud, specializata in Imperiul Roman.
„Pana la mijlocul secolului al II-lea, Hierapolis a fost un oras balnear frumos, plin de viata, cu ceea ce imi imaginez ca era o populatie mai dinamica si mai diversa decat majoritatea, avand in vedere popularitatea unor astfel de locuri printre vizitatori”, adauga ea.
Dar Hierapolis era cunoscutin intreaga lume romana si pentru un alt motiv, mai sinistru. Se spunea ca ar fi locul unei „Porti a Iadului”, un portal catre lumea subterana, de unde respiratia toxica a cainelui infernal cu trei capete Cerber ajungea pe pamant, furand victime in numele stapanului sau, zeul Pluto. Un altar - Ploutonion - a fost construit pe locul respectiv, iar pelerinii veneau din intreaga regiune pentru a-i plati pe preotii templului sa faca sacrificii pentru Pluto in numele lor.
Scriitorii vremii, printre care Pliniu cel Batran si geograful grec Strabon, au descris aceste sacrificii ca pe un spectacol ingrozitor. Un preot ducea un animal - o oaie sau un taur - in altar. Animalul murea imediat, in timp ce preotul ar iesi viu.
„Am aruncat vrabii si imediat au murit”, a scris Strabo in cartea 13 a enciclopediei sale Geografia, in mod clar uimit de ceea ce tocmai vazise.
Cand vizitati Ploutonion astazi, este greu sa va imaginati ca aceste scene dramatice sunt reale. Acum excavat si restaurat, este un loc linistit: o incinta dreptunghiulara umpluta cu aproximativ 25 cm de apa limpede, acoperita cu spuma minerala, si o intrare mica arcuita. Deasupra acesteia sunt asezate scaune pentru spectatori, iar o statuie replica a lui Pluto priveste benign in arena.
Cum ar putea fi un loc al mortii? Cum ar putea supravietui preotii in timp ce animalele mor?
Acestea au fost intrebari care l-au intrigat si pe Hardy Pfanz, profesor la Universitatea din Duisburg-Essen din Germania, care studiaza gazele degajate in timpul proceselor geologice.
„Cand am citit descrierile scriitorilor antici, am inceput sa ma intreb daca ar putea exista o explicatie stiintifica. M-am intrebat daca aceasta „Poarta a Iadului” ar putea fi o gura vulcanica”, spune el.
Dornic sa-si testeze teoria, Pfanz a mes la Hierapolis in 2013. A obtinut un raspuns aproape imediat.
„Am vazut zeci de creaturi moarte in jurul intrarii: soareci, vrabii, multi gandaci, viespi si alte insecte. Am stiut imediat ca povestile erau adevarate”, spune el.
Cand Pfanz a testat aerul din jurul orificiului de aerisire, a descoperit motivul: nivelurile toxice de dioxid de carbon. Aerul normal contine doar 0,04% CO2, dar Pfanz a fost socat cand a descoperit ca concentratia din jurul altarului a atins un nivel uimitor de 80%.
„Doar cateva minute de expunere la 10% dioxid de carbon te poate ucide. Nivelurile de aici sunt cu adevarat mortale”, spune el.
Aceste niveluri extrem de ridicate de dioxid de carbon sunt cauzate de acelasi sistem geologic care a creat izvoarele termale din zona si terasele spectaculoase de travertin. Hierapolis este construit pe falia Pamukkale, o zona de falie tectonica activa de 35 kilometri, unde fisurile din scoarta terestra permit apei bogate in minerale si gazelor mortale sa iasa la suprafata. O astfel de fisura trece direct pe sub centrul orasului si intra in Ploutonion.
Dar mai era o intrebare: daca aceasta zona este atat de mortala, de ce nu au murit si preotii din Ploutonion? S-a intors la Hierapolis in anul urmator si de data aceasta a studiat concentratiile de gaze in diferite momente ale zilei.
„Am observat ca in timpul zilei, cand este cald si soare, dioxidul de carbon se disipeaza rapid. Dar, deoarece dioxidul de carbon este mai greu decat aerul, noaptea, cand este mai racoare, se acumuleaza in arena, creand un lac letal de gaze la nivelul solului”, explica el.
Concluzia sa: animalele, cu nasul aproape de pamant, s-au sufocat rapid in acest nor toxic, dar preotii, care stateau in picioare, respirau niveluri mult mai scazute de CO2 si au putut supravietui.
„Cand mi-am dar seama respiratia legendara a lui Cerber este de fapt dioxid de carbon, stateam chiar in fata arcadei. In acel moment, mi-am dat seama ca am rezolvat un mister antic, a fost un sentiment de-a dreptul fantastic”, a spus Pfanz.