Nu a fost intotdeauna asa. Pe vremuri, cu aproximativ patru decenii in urma, israelienii care locuiau in kibbutz si in satele devastate acum de pogromurile ucigase ale fanaticilor Hamas, mergeau pe faleza din Gaza pentru a cumpara peste, luau pranzul la restaurantele din port, cumparau rosii si fructe pentru cativa sekeli din pietele locale, scrie hotnews.ro
Se intampla sa se gaseasca mame israeliene cu copiii lor pe aleile taberelor de refugiati, pentru a vizita familia babysitterului palestinian, in timp ce sotul mergea la imamul moscheii din apropiere pentru a recruta muncitori pentru fabrica sa din Tel Aviv, scrie Corriere della Sera.
Locuitorii celor aproximativ 15 colonii evreiesti construite in Fasia Gaza, dupa ocuparea sa in 1967, se amestecau fara prea multe probleme printre localnici. Nu existau ziduri sau bariere electronice pe perimetrul Fasiei, in afara de niste sarme ghimpate ruginite construite de egipteni si israelieni in 1948.
La punctele de control, soldatii verificau distrasi cartile de identitate ale celor aproximativ jumatate de milion de navetisti, care mergeau spre santierele si plantatiile israeliene. Dimpotriva, multi dintre ei nu se intorceau acasa: dormeau la locurile de munca.
Povestind astazi, pare ca vorbim despre o lume absolut diferita si, de fapt, chiar este. Timp de mai bine de 15 ani, dupa razboiul din 1967, populatia israeliana si palestinienii care traiau in Fasie, majoritatea refugiati din localitatile din sudul regiunii, abandonate in momentul conflictului care a dus la nasterea statului Israel cu 20 de ani mai devreme, beneficiau de ceea ce era definit drept "politica podurilor deschise", dorita de ministrul Apararii de atunci, Moshe Dayan.
Oficial, Gaza si Cisiordania erau teritorii ocupate (dar nu si Ierusalimul de Est, care ar fi fost anexat aproape imediat) pentru a fi returnate in schimbul pacii cu arabii. De fapt, insa a inceput curand o forma de anexare bazata pe utilizarea fortei de munca arabe in sistemul economic israelian. In acei primi ani, nu a existat aproape nicio rezistenta din partea araba, poporul era parca anihilat de puterea coplesitoare a statului evreu.
Si, de fapt, batalia impotriva Israelului a fost condusa multa vreme de Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a lui Yasser Arafat, care actiona din strainatate si facea referire la miscarile socialiste de decolonizare legate de Uniunea Sovietica. Atunci, Israelul, in cheie anti-OEP, a ales sa lase sa creasca organizatiile caritabile si de ajutor reciproc inspirate de Fratii Musulmani, care in special in Gaza priveau spre Egipt.
OEP parea retrogradata in diaspora, Israelul profita de status quo. Dar, in decembrie 1987, izbucnirea intifadei, revolta populara a palestinienilor in teritoriile ocupate, a destramat iluzia israeliana de "poduri deschise" fara costuri. Cu cateva luni mai devreme, scriitorul David Grossman avertizase deja in "Vantul Galben"/ "The Yellow Wind": "Ocupatia ii corupe pe palestinieni si pe noi israelienii. Dar nu poate dura, nemultumirea araba este pe cale sa explodeze".
Pentru prima data, palestinienii isi luau destinul in propriile maini cu o miscare de protest autohtona, care nu depindea de OEP. In anul urmator, seicul tetraplegic Ahmed Yassin anunta nasterea Hamas din casa sa din inima Gazei, o organizatie care nega orice posibilitate de compromis cu evreii, refuza abordarea nationalista laica a OEP si in numele lui Allah invoca dreptul sacru al poporului sau de a controla toata Palestina.
De atunci, conflictul deschis dintre Hamas, mai mult inradacinat in Gaza, si OEP, din ce in ce mai putin puternic in Cisiordania, merge in paralel cu cel impotriva Israelului.
Intifada a blocat coexistenta pasnica intre cele doua populatii. In urma cu cativa ani, proprietarul unui restaurant cunoscut din Gaza inca privea cu nostalgie catre fotografiile din sala sa aglomerata de clienti din Ashkelon si ofta, in timp ce vorbea despre amanta sa evreica din Tel Aviv, pe care nu o mai putea intalni.
Anii '90 duc direct la situatia de astazi. Incepe sezonul terorismului islamic kamikaze. Atacatorii se arunca in aer printre oameni in restaurante, autobuze si cluburi de noapte din inima Israelului: fiecare palestinian este suspect.
Gaza devine o inchisoare in aer liber de 48 de kilometri lungime si 9 kilometri latime in medie, locuita de putin sub doua milioane si jumatate de persoane (aproximativ 40% au sub 14 ani, aproximativ 22% au intre 15 si 24 de ani).
Lucrurile se inrautatesc, dupa ce un extremist evreu il asasineaza pe premierul Ytzhak Rabin, acuzat ca "a tradat" Israelul, strangandu-i mana lui Arafat. In 2005, Israelul ii evacueaza pe cei aproximativ 15.000 de colonisti evrei din Gaza, iar islamistii profita de acest lucru si acuza OEP de coruptie si intelegere secreta cu inamicul.
In 2006, Hamas castiga primele alegeri democratice din istoria Palestinei. In anul urmator, militantii islamici inarmati ii alunga si ii ucid pe activistii OEP. Urmeaza violentele din ultimii ani, de fiecare data mai grave si mai sangeroase decat precedentele. In 1987, palestinienii aruncau cu pietre si vorbeau ebraica, in timp ce israelienii incercau sa foloseasca gaze lacrimogene si gloante de cauciuc: astazi, islamistii recurg la metodele Califatului si rachetele israeliene devasteaza cartiere intregi.