Pentru italieni, primavara lui 2020 va ramane in amintire drept anotimpul mortii. Tara lor detine primul loc in Europa la numarul de decese provocate de coronavirus.
„Acesta este un mesaj din partea administratiei municipale. Amintiti-va ca este esential sa ramaneti acasa. Multumim.”
Daca strazile din Alzano Lombardo sunt tacute, in spitale e multa agitatie. Medicii sunt cei care trebuie sa se descurce cand masurile de izolare au fost impuse prea tarziu, iar testele sunt prea putine.
Medic: „Da, dar noi avem COVID acum...”
250 dintre cele 300 de paturi din spital sunt ocupate de pacienti cu coronavirus. Nu mai e loc si pentru altii, care au facut de asemenea boala si ar avea nevoie de tratament. Silvia Vanalli conduce o echipa de trei oameni pe tura de zi. I s-a spus sa se astepte la pacientii in varsta, dar majoritatea celor pe care ii trateaza au sub 65 de ani.
Medic: „Cand ajung acasa e si mai rau. Sun in continuu la serviciu sa vad daca asistentele mai tinere se descurca. Daca au cele trebuie, daca se simt bine? Pur si simplu ma simt mai bine daca sunt la spital.”
O asistenta tanara, care abia a inceput sa lucreze la ATI, e plina de speranta.
Asistenta: „El e un pacient nou, a ajuns aici aseara la 10:30. L-am tinut intins asa, pe abdomen, si, potrivit ultimilor indicatori, e mai bine! Sa-i tinem pumnii! La inceput ai sperante atat de mari! Pe urma, cand incepi sa vezi cum pierzi pacientii, incepi sa simti un gol cum creste in interior.”
La 69 de ani, acest medic se pensionase, dar s-a intors ca sa ajute.
Medic: „Am fost la urgente chiar acum cateva momente, am intubat un pacient care este si angajat al spitalului. E tot acolo, asteapta sa se elibereze un pat aici. Asteapta.”
Silvia primeste un telefon de la o femeie care vrea sa-l intrebe pe doctor ce mai face mama ei.
-N-am contactat-o mai devreme?
-Am incercat sa o sunam ieri.
-Buna ziua, am incercat sa va sunam ieri. Din pacate, nu avem vesti bune. A murit ieri dupa-amiaza. Am facut tot ce-am putut ca sa o tinem in viata, dar…
-Silvia?
-Da.
-Ce poate sa faca acum, nu poate veni sa-si vada mama, nu?
-Imi pare atat de rau.
Nu poate s-o consoleze pe femeie, asa ca Silvia nu poate decat sa asculte si sa-i dea singurul sfat pe care i-l poate da.
-Ascultati-ma. Trebuie sa sunati la casa de pompe funebre, dumneavoastra nu puteti veni la spital.
Nu-i pot vedea pe cei dragi nici macar dupa ce mor. Mor atat de multi oameni, si apoi raman aici cu zilele pana cand pompele funebre reusesc sa vina sa-i ridice. Si inmormantarile sunt cu atat de putina lume.
-Tatal nostru, care esti in ceruri…
O familie in doliu.
-Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant.
Pentru aceasta femeie, de 75 de ani, nu a mai fost loc la spital.
-La revedere, odihneste-te in pace.
-A murit acasa, fara macar sa fie testata, dar cu toate simptomele.
-Pana ce a luat virusul, zambea intr-una.
-Nu prea aproape!
Angajatii de la pompe funebre au enorm de lucru. Pentru fiecare om care moare este nevoie de un sicriu captusit cu zinc, ca sa aiba loc contaminari. In plus, raman fara locuri in cimitir.
Acesti soldati au primit misiunea sa preia corpurile oamenilor care au murit si sa-i duca la crematoriu, in alta parte.
Inapoi la spital, asistentele isi trag speranta din fiecare pacient pe care reusesc sa-l salveze.
-Si el? El a venit ieri. Deci a venit ieri, iar acum, dupa ce a fost sedat, e mult mai bine. Mult mai bine!
-Se simte mult mai bine! Bravo!
Cateodata, recunostinta familiilor e pur si simplu prea mult.
-Vor sa multumeasca pentru fiecare lucru pe care-l facem. Pentru energia cu care ne facem treaba, pentru curaj. Ma iertati, imi dau lacrimile.
Asistentele se pregatesc sa plece acasa. Fac loc oamenilor de serviciu, a caror munca e la fel de importanta. Fac curatenie, in asteptarea urmatorul schimb. In ce oamenii din nordul Italiei se simt indoliat in aceasta primavara sumbra. Se roaga ca acest anotimp al mortii sa treaca.