Presedintele sovietic Mihail Gorbaciov isi anunta demisia pe 25 decembrie 1991 si inmana servieta nucleara presedintelui Federatiei Ruse, Boris Eltin. Acest ultim act a consfintit disparitia Uniunii Sovietice. Insa in urma sa ramanea uriasul arsenal nuclear sovietic, o mare parte a acestuia aflandu-se in Ucraina.
Problema pentru liderii militari de la Moscova era ca arsenalul nuclear al URSS se afla nu in una, ci in patru tari acum suverane: Belarus, Kazahstan, Ucraina si Rusia.
Aceasta situatie fara precedent a alimentat temeri conform carora urmeaza sa inceapa cel mai mare val de proliferare nucleara din istorie, ingrijorari care din fericire nu s-au materializat.
Statele Unite si aliatii sai si-au exprimat insa asteptarea ca un singur stat cu capabilitati nucleare sa ramana in urma prabusirii Uniunii Sovietice si toata lumea a inteles ca acel stat va fi Rusia.
In timp ce oficialii din Belarus si, dupa o scurta ezitare, cei din Kazahstan s-au conformat acestei dorinte, in Ucraina dezarmarea nucleara a urmat un traseu mai complicat si dificil.
Intentia initiala a Ucrainei de a deveni un stat fara arme nucleare, consemnata in Declaratia Suveranitatii din 1990, a lasat loc unei pozitii mai nuantate la scurt timp dupa ce tara si-a obtinut independenta in anul urmator.
Ucraina afirma ca, in calitate de stat succesor al Uniunii Sovietice, este proprietarul de drept al arsenalului nuclear de pe teritoriul sau, al treilea cel mai mare din lume la momentul respectiv: 176 de rachete balistice intercontinentale (ICBM), 1.240 de focoase nucleare si 44 de bombardiere strategice inarmate cu sute de rachete nucleare de croaziera.
Au urmat dezbateri interne aprinse si negocieri internationale intense. La jumatatea lui 1993 un acord ca Ucraina sa renunte la armele sale nucleare parea departe de a fi sigur.
Insa in 1994 Kievul se alatura Tratatului de Neproliferare Nucleara ca stat non-nuclear, fiind de acord sa transfere toate focoasele sale nucleare Rusiei si sa dezmembreze, cu asistenta tehnica din partea Statelor Unite, toate ICBM-urile, silozurile, bombardierele si rachetele nucleare de croaziera de pe teritoriul sau.
Tanara tara primea in schimb despagubiri pentru materialele de fisiune din focoase si garantii de securitate din partea statelor nucleare recunoscute.
In mod contraintuitiv, nu mostenirea arsenalului a oferit Ucrainei cea mai mare oportunitate de a deveni un stat nuclear intrucat, in momentul disolutiei Uniunii Sovietice, toate armele strategice erau controlate printr-un sistem centralizat ale carui chei au ramas la Moscova.
Cel mai important atu pe care l-a avut Kievul a fost "know how"-ul sau stiintific si capacitatea industriala militara care a contribuit la construirea arsenalului URSS.
Aceasta capacitate tehnica ar fi permis ca Ucraina sa isi asume controlul direct asupra armelor aflate pe teritoriul sau si sa produca pe cont propriu materialele necesare armelor nucleare, daca ar fi dorit sa faca asta.
Orasul Dnipropetrovsk, in prezent Dnipro , era locul in care se afla biroul de proiectare Iujnoie si fabrica de rachete Iujmas, cel mai mare producator de ICBM-uri pentru arsenalul sovietic.
Fabrica Iujmas a produs 46 din cele 176 de rachete aflate pe teritoriul Ucrainei, cele din seria SS-24s, si avea capacitatea de a le intretine si moderniza.
Orasul Harkiv, un nod important al industriei militare sovietice, gazduia biroul Khartron care a proiectat sistemele de tinta si ghidare pentru ICBN-urile SS-19, 130 din acestea aflandu-se in Ucraina.
Expertul american in securitate nucleara Bruce Blair estima in 1995 ca, in pofida obstacolelor tehnologice, "costurile initiale [pentru Ucraina] ale incropirii unei forte de descurajare din activele mostenite sau confiscate ar fi relativ mici".
Desi Ucrainei ii lipseau instalatii de imbogatire a uraniului si reprocesare a plutoniului sau fabrici de focoase, ea mina minereul de uraniu necesar pentru rachete si opera doua reactoare nucleare de cercetare, alaturi de alte 15 reactoare folosite de centralele nucleare de pe teritoriul sau.
Printre acestea se numara si un reactor de tip RBMK aflat la Cernobil (si operational pana in 2000), acesta producand uraniu imbogatit si plutoniu necesar armelor nucleare.
Ucraina a avut expertiza chimica si metalurgica necesara dezvoltarii unui arsenal nuclear, componente electronice de precizie, doua institute prestigioase de fizica la Kiev si Harkov si o fabrica de apa grea pe Nipru, la Dniprodzerjinsk, in prezent Kameanske.
Ucrainenii ar fi putut avea de asemenea acces la modele sovietice de ultima generatie pentru focoasele nucleare, acesta fiind impartasite cercetatorilor de la Iujmas inainte de prabusirea URSS.
Un studiu de fezabilitate realizat de cercetatorii ucraineni in 1993 a concluzionat ca Ucraina are capacitatea tehnica de a realiza centrifuge de productie si sa imbogateasca uraniu in decurs de 5-7 ani.
Pe scurt, in afara de armele propriu-zise, Ucraina a mostenit cunostintele stiintifice, tehnologice si capacitatea industriala care ar fi plasat-o intr-o pozitie de invidiat pentru orice tara care isi doreste un arsenal nuclear.
Ucraina nu are arme nucleare in prezent nu fiindca i-a lipsit expertiza stiintifica sau tehnica, ci fiindca n-a avut motivatia politica pentru a deveni un stat nuclear. Povestea Ucrainei sugereaza de asemenea ca motivele pentru un program nuclear sunt modelate si de modul in care o tara se raporteaza in legatura cu ordinea mondiala condusa de Occident.
Dupa prabusirea Uniunii Sovietice, Ucraina s-a gasit intr-o situatie de securitate periculoasa in contextul in care relatiile sale cu Rusia s-au racit rapid.
Politicienii de la Kiev aspirau ca tara lor sa fie recunoscuta drept un stat succesor al URSS, pe picior de egalitate cu Rusia, si s-au gandit ca aceasta egalitate ar trebui sa fie obtinuta si in domeniul nuclear.
Prin urmare, ei au militat cu succes ca Ucraina sa fie inclusa ca parte distincta in Tratatul pentru Reducerea Armelor Nucleare Strategice (START), semnat de Statele Unite si Uniunea Sovietica cu doar cateva saptamani inainte de prabusirea acesteia.
Nu ar trebui uitat nici ca Ucraina a avut parte de un lobby intern puternic din partea industriei militare care, dupa disparitia comenzilor venite de la Moscova, sustinea pastrarea rachetelor ICBM produse in Ucraina si dezvoltarea unor sisteme de inlocuire pentru cand acestea urmau sa ajunga la finalul ciclului lor de viata la inceputul anilor 2000.
Insa aceasta combinatie de factori, de la mediul de securitate primejdios, la interesele interne, nu au dus totusi la crearea unui arsenal de descurajare ucrainean fiindca motivatii politice la fel de puternice se opuneau acestuia.
Daca Ucraina ar fi dezvoltat un program nuclear propriu, ea ar fi fost cu siguranta izolata pe scena internationala si supusa unor sanctiuni care ar fi impiedicat integrarea tarii in economia internationala si ar fi afectat achizitiile de combustibil nuclear necesar centralelor sale civile.
Mai mult, Ucraina, o tanara natiune suverana ce tocmai scapase din gulagul comunist, aspira sa devina o democratie liberala si un cetatean reputabil al lumii. Ea nu a renuntat la armele sale nucleare doar datorita unor lucruri pe care dorea sa le evite ci si fiindca voia sa devina un anumit tip de stat.
Paradigma din Occident asupra armelor nucleare, dominata de teoriile privind rolul lor de descurajare, a avut dificultati in a explica de ce unele tari ar trebui sa renunte la optiunea nucleara.
In vara lui 1993 publicatia The Economist argumenta intr-un articol numit "Ucraina: un stat nuclear", un argument facut si in revista Foreign Affairs de reputatul specialist in relatii internationale John Mearsheimer, ca Ucraina va - si ar trebui - sa isi pastreze arsenalul nuclear, un razboi cu Rusia fiind inevitabil in caz contrar.
Dupa cum s-a dovedit, John Mearsheimer avea dreptate in privinta razboiului cu Rusia. Insa se pare ca occidentalii se gandeau mai mult la arsenalul nuclear al Ucrainei ca factor de descurajare decat o faceau ucrainenii.
Aproape nimeni din Ucraina nu vorbea vreodata despre armele nucleare in termeni de descurajare, cea mai populara doctrina militara privind armele nucleare in Occident.
Dezbaterile aprinse ce au avut loc in Ucraina in vara lui 1993 erau despre valoarea politica, nu militara, a armelor nucleare.
Pentru presedintele ucrainean Leonid Kravciuk si diplomatii ucraineni, detinerea unor arme nucleare insemna simplu dreptul la compensatii corecte, atat in ceea ce priveste platirea materialelor de fisiune din focoase, cat si legat de garantiile de securitate ce pot fi obtinute din partea Statelor Unite si Rusiei.
O factiune din parlamentul ucrainean a incercat sa militeze pentru o abordare mai indrazneata si amanarea denuclearizarii. Insa chiar si membrii acesteia vedeau mostenirea nucleara a tarii nu in termeni militari, ci mai degraba ca un atu politic: prezenta armelor nucleare in Ucraina garanta ca Occidentul va continua sa acorde atentie tarii si sa impiedice un potential conflict cu Rusia.
Singurul sustinator vocal din Ucraina al pastrarii unui arsenal nuclear cu rol de descurajare era general-maiorul Volodimir Tolubko, un parlamentar si fost comandant al diviziei de rachete strategice.
Acesta a declarat public ca renuntarea unilaterala la armele nucleare de catre Ucraina este un gest "romantic si prematur" si ca tara ar trebui sa isi pastreze rachetele SS-24S despre care spunea ca ar fi suficiente "pentru a descuraja orice agresor".
Insa chiar si Tolubko a fost in general mai putin specific in privinta rolului de descurajare al arsenalului nuclear si a vorbit ocazional despre operarea in comun cu Moscova a armelor nucleare de pe teritoriul Ucrainei, o pozitie care nu a gasit sustinere in randul liderilor de la Kiev.
De ce a fost descurajarea nucleara o idee atat de marginala in Ucraina?
Un prim motiv ar fi ca liderii politici ai tarii aveau putina experienta in ceea ce priveste subtilitatile complexe ale strategiilor nucleare iar ganditorii sovietici din domeniul militar care i-ar fi putut educa au ramas la Moscova.
In ceea ce priveste liderii din fortele armate ucrainene, ei erau mai preocupati de provocarile multiple ale construirii unei armate conventionale din numarul mare de soldati sovietici neplatiti care au ramas in Ucraina.
Puternicul lobby ucrainean din domeniul rachetelor era la randul sau interesat doar de comenzi si contracte, nu de descurajarea nucleara. Cand a vazut ca sansele de a pastra cele 46 de rachete ICBM SS-24 in Ucraina au scazut dramatic, oamenii de afaceri ucraineni si-au schimbat rapid prioritatile, devenind mai interesati de intrarea pe pietele civile internationale.
Nu in ultimul rand, fostul presedinte Kravciuk a fost la randul sau vazut ca o persoana care are o antipatie fata de toate lucrurile ce tin de domeniul nuclear.
Rarele sale comentarii asupra utilitatii militare a armelor nucleare tradeaza faptul ca el nu si le putea imagina decat intr-un scenariu de razboi si ca, in calitate de sef suprem al fortelor armate, el va fi persoana responsabila de ordinul de lansare, un gand pe care ii respingea imediat.
Kravciuk, un propagandist care a urcat treptat in ierarhia Partidului Comunist, se indoia de propria credibilitate in emiterea unui astfel de ordin. Unii analisti considera ca atitudinea sa era nascuta din sinceritate, mai degraba decat naivitate.
Ucraina a incheiat in cele din urma acordul privind renuntarea la armele nucleare intr-o perioada scurta de timp si cu un cost scazut pentru Occident. Kievul a obtinut din intelegere recunoasterea legimitatii pe care o dorea dupa destramarea URSS si a ingrijorarilor sale de securitate.
In pofida tuturor ingredientelor favorabile proliferarii nucleare, Ucraina a ales sa renunte la arsenalul sau si povestea sa a fost prezentata timp de decenii drept un mare succes.
Insa astazi ucrainenii nu mai sunt atat de siguri ca au luat decizia corecta. Un sondaj de opinie facut dupa anexarea Crimeii si declansarea razboiului separatist din estul tarii, cu sustinerea Moscovei , arata ca aproape jumatate din ucraineni si-ar dori ca Ucraina sa devina o putere nucleara.