„Regimul iranian este o teocrație militarizată în care liderii pot fi rapid înlocuiți. Eliminarea unor persoane nu garantează prăbușirea sistemului”, scrie Alina Mungiu Pipiddi, într-un text de opinie în care compară ce s-a întâmplat în Iran cu evenimentele de acum mai bine de trei decenii în România și în Rusia.
De ce Iranul rezistă, deși liderii au fost eliminați
În opinia analistei, cheia nu stă în eliminarea liderilor, ci în structura regimului. Iranul este descris ca o teocrație militarizată, în care funcțiile de conducere pot fi rapid preluate de alți actori din interiorul sistemului. Astfel, eliminarea unor figuri importante nu duce automat la colapsul întregului mecanism de putere.
Situația contrastează puternic cu cea din URSS, unde prăbușirea a fost accelerată de slăbiciunea internă și de presiunea naționalismelor. În timpul puciului eșuat din 1991, lideri precum Boris Elțîn au reușit să mobilizeze populația împotriva vechii structuri, în timp ce Mihail Gorbaciov își pierdea autoritatea.
Lecțiile din România și URSS care nu se aplică în Iran
Autoarea compară și cazul României din 1989, unde căderea lui Ceaușescu a fost posibilă datorită unei mobilizări populare masive. Protestele au început spontan și au devenit imposibil de controlat, ducând la prăbușirea rapidă a regimului.
În Iran, însă, acest element lipsește. Deși au existat proteste inițiale, autoritățile au reacționat prompt, mobilizând forțele loiale regimului, inclusiv miliția Basij, și ocupând spațiul public. Controlul străzii, al informației și restricțiile asupra internetului fac extrem de dificilă organizarea opoziției.
Naționalismul, aliat al regimului, nu al schimbării
Un alt factor crucial este rolul naționalismului. Dacă în URSS acesta a contribuit la dezintegrarea statului, în Iran funcționează invers: atacurile externe au consolidat sprijinul intern pentru regim.
În plus, incertitudinea privind viitorul descurajează mobilizarea. O parte semnificativă a populației se teme că o eventuală cădere a regimului ar putea duce la un război civil între diferite facțiuni – seculariști, fundamentaliști sau monarhiști.
Un regim slăbit, dar încă stabil
Concluzia analizei este clară: regimul iranian poate fi slăbit, dar nu este pe punctul de a se prăbuși. Spre deosebire de alte momente istorice, nu există în prezent o combinație suficient de puternică între presiunea externă și mobilizarea internă.
În aceste condiții, scenariile rămân incerte: fie o escaladare care ar putea destabiliza complet țara, fie o menținere a status quo-ului, în ciuda pierderilor suferite de regim. Cert este că istoria nu se repetă identic, iar lecțiile din 1989 sau 1991 nu pot fi aplicate mecanic în cazul Iranului de astăzi.
Când a început conflictul și cum a influențat conflictul din Orientul Mijlociu întreaga lume?
Conflictul actual din Orientul Mijlociu escaladează rapid după ce, la sfârșitul lunii februarie 2026, SUA și Israelul au lansat atacuri coordonate asupra Iranului, vizând instalații militare și nucleare, ceea ce a declanșat un război deschis între cele trei părți. Acțiunile au fost marcate de bombardamente aeriene la nivel înalt în Iran, care, la rândul său, a ripostat cu rachete și drone către Israel și baze americane din regiune.
Unul dintre cele mai sensibile puncte ale crizei a fost blocarea strâmtorii strategice Hormuz de către Iran, o rută maritimă vitală pentru aproximativ 20% din petrolul și gazele naturale lichefiate ale lumii. Teheranul a permis tranzitul doar navelor aprobate de autoritățile sale, ceea ce a perturbat semnificativ comerțul global cu energie.
În acest context, președintele Donald Trump a emis un ultimatum de 48 de ore pentru redeschiderea completă a Strâmtorii Ormuz. Trump a avertizat că, dacă Iranul nu va permite circulația liberă a navelor fără amenințări, Statele Unite vor lovi și vor distruge centralele electrice iraniene, începând cu cele mai mari. Acest mesaj a fost transmis într-un apel public preluat internațional, marcând o escaladare majoră a retoricii și a amenințărilor militare.
Răspunsul Iranului la ultimatum a fost ferm: autoritățile de la Teheran au reiterat că Strâmtoarea rămâne deschisă doar navelor neafiliate „inamicilor Iranului”, avertizând că orice atac asupra infrastructurii sale energetice va atrage represalii asupra țintelor energetice și informaționale ale SUA și aliaților din regiune.