In era retelelor de socializare si a comunicarii imediate, participam la razboiul din Ucraina zi de zi, ca si cum am fi pe front. Mii de canale private amplifica norul informational. Avantajul e ca niciun incident nu ramane „secret”, departe de ochii opiniei publice mondiale. Dezavantajul consta in supradoza cotidiana de stiri greu verificabile. 

Prin acumulare, tragedia milioanelor de civili bombardati sau obligati sa se refugieze capata un aspect statistic abstract, in vreme ce rezervorul emotiilor noastre „umanitare” se goleste. Am atins limita psihologica a saturatiei si incercam sa ne traim vietile „normale”, de cetateni ai unei democratii europene, chiar daca nu putem ignora cu totul absurditatea situatiei provocate de invazia lui Putin si pericolele de escaladare a conflictului ruso-ucrainean. 

Suntem de asemenea atenti la evolutiile din Rusia, tara agresoare. In primul semestru al invaziei, analistii occidentali au formulat toate ipotezele posibile despre doritul, dar nu chiar iminentul sfarsit al regimului Putin, care ar putea aduce ceva si mai rau, asa cum ar putea pune capat razboiului. Evident, cercul din jurul dictatorului e omniprezent pe frontul secund al propagandei, insa fracturile sistemice – din sfera oculta a puterii – raman bine ascunse de secretomania statala, tipica fostei URSS. 

Cinismul explicit ia locul precautiilor ipocrite din vremea cand Putin era mult mai popular decat mai poate fi acum, dupa ce pretul razboiului se plateste prin morti, raniti, penurie relativa de bunuri curente, griparea mecanismelor industriale si usturatorul blam international asupra Rusiei, ai carei cetateni nu mai sunt bine primiti nicaieri.  

S-au inmultit asasinatele politice. Nu doar cele mascate sub scenarii diversioniste, precum in cazul fiicei lui Alexandr Dughin (careia anumite cercuri ortodoxiste i-au si scris acatistul de „mucenica” a cauzei ruse), ci si cele demonstrativ orchestrate la lumina zilei. Zilele trecute a venit randul fostului patron al grupului Lukoil, aterizat fortat pe asfaltul spitalului unde facuse eroarea de a se interna.

Ravil Maganov completeaza o lunga serie de victime ale razbunarilor hotarate de Putin. N-o putem uita pe jurnalista independenta Anna Politkovskaia, asasinata la Moscova, in 2006. Spionul defector Alexandr Litvinenko a fost suprimat in Marea Britanie, dupa ce i s-a „servit” un ceai imbogatit cu polonium 210. Tot in Anglia si-a gasit sfarsitul Alexandr Perepilihin, care colabora de doi ani cu autoritatile elvetiene, livrandu-le date despre coruptia liderilor rusi: autopsia a dezvaluit ca infarctul fatal fusese „stimulat” printr-o doza de gelsemium. In 2013, miliardarul Boris Berezovsky, fost intim al lui Eltin si sponsor al ascensiunii lui Putin, a binevoit sa se spanzure in apartamentul sau londonez. 

Practic, din 1999 incoace, a te opune sub orice forma lui Putin iti garanteaza exilul, inchisoarea (ca in cazul lui Alexei Navalnii, salvat de medicii germani dupa o brutala otravire) sau lichidarea fizica de care au „beneficiat”, pe langa cei evocati mai sus, Boris Nemtov, Natalia Estemirova, Stanislas Markerov, Anastasia Baburova, Serghei Iucenov sau avocatul fiscalist Serghei Magnitsky, inspiratorul faimosului Global Magnitsky Act (2016) care autorizeaza sanctiuni guvernamentale americane contra oricarui oficial strain vinovat de incalcarea drepturilor omului. Ce sa mai spunem despre victimele anonime, deci lipsite de notorietate? Probabil ca ele se numara cu zecile de mii… 

 E inutil, pentru ca e tardiv, sa ne punem intrebarea de ce Occidentul a realizat caracterul terorist al statului rus post-sovietic abia dupa invadarea Ucrainei, chiar daca marile sale cancelarii au condamnat punctual practica asasinarii oponentilor politici ai tarului neobolsevic. Important ramane acum faptul ca iluziile s-au topit, adevarul hidos al regimului Putin e vizibil din satelit si vointa izolarii Kremlinului a dobandit proportii aproape unanime. 

La fel de important va fi, in urmatoarele luni, ca statele democratice din UE si NATO sa continue si monitorizarea situatiei interne din Rusia, pentru a-i ajuta sa scape cu viata pe opozantii pusi deja pe lista neagra a FSB. Chiar daca disidentii care au primit azil occidental nu sunt cu totul feriti de mana lunga a asasinilor din slujba lui Putin, vocea lor libera – asa cum e, bunaoara, cea a fostului campion mondial de sah Garry Kasparov – constituie o marturie esentiala atat pentru noi, cat si pentru compatriotii lor deocamdata captivi.