Romanul care a rescris teatrul de avangarda din America. Andrei Serban: "De aceea fac teatru, pentru speranta"

Dincolo de celebrul Broadway, insula Manhattan este recunoscuta şi pentru multitudinea de teatre şi scene de spectacole, mai mari sau mai mici, dar şi pentru apetitul oamenilor pentru arta de calitate.

În faţa unei cladiri din Downton New York e forfota de la prima ora a dimineţii - câţiva tineri actori încarca de zor decoruri de la o piesa jucata pâna de curând. Aici ne întâlnim cu Andrei Şerban, regizor de teatru şi opera de talie mondiala. A pus în scena spectacole în 39 de ţari, iar în Statele Unite şi-a aratat maiestria în mai toate teatrele mari. În Europa, a lucrat pentru Operele din Paris, Geneva, Viena, Londra şi Bologna, dar a avut spectacole şi în Asia, la Tokyo.

Are 75 de ani, dar şi o energie debordanta şi molipsitoare. Ne-a dat întâlnire în locul în carea debutat la New York, în 1970. Tânar ambiţios, a venit în faţa publicului american cu Tragedia antica, pusa în scena într-un mod avangardist, şi a uimit astfel toţi criticii de peste Ocean.

“Trilogia greaca a însemnat şi pentru teatrul american un fel de şoc. Şi e foarte greu sa sochezi în New York. Se spune ca daca poţi sa sochezi pe cineva în New York, poţi sa sochezi şi pe Luna. Am reuşit sa surprind toata mişcarea teatrala prin aceasta trilogie“, spune Andrei Şerban.

Se simte ca acasa în teatrul La Mama, unde scenografi şi regizori de pe ambele coaste ale Statelor Unite vin sa îl cunoasca, sa îl consulte şi sa îl ovaţioneze.

“Andrei a creat importante repere prin piesele lui,aici! Cele mai importante! Cele mai importante! Erau mulţi oameni care veneau din ţari diferite, la acel moment. Şi era interesant ca noi învaţam unii de la alţii. El aducea în teatru lucruri de care noi nu aveam idee. Ce am admirat la Andrei e ca era constant în viziunea lui, dar în acelaşi timp era deschis la idei noi. Gasea ceva şi spunea hai sa luam asta şi sa o exploram mai mult. Ştia ce vrea, dar era şi foarte interesat sa descopere lucruri noi şi sa le încorporeze. A fost ca un boom, asta e energie creatoare. E un geniu, cu adevarat”, spune Ozzie Rodriguez, regizor.

La Mama e un teatru avangardist, experimental, fondat în 1961 de catre producatorul Ellen Stewart, cea care noua ani mai târziu l-a descoperit pe tânarul Andrei Şerban, în România. A zburat special la Bucureşţi sa îl vada şi sa îl ia cu ea dintr-o ţara comunista, pentru a-l prezenţa lumii artistice de la New York.

“Am o cariera internaţionala datorita faptului ca aceasta femeie, o magiciana, care era Ellen Stuart, a venit în România când eram înca student şi a spus trebuie ca America sa vada felul în care lucrezi tu. Şi deşi eram în plin comunism, a obţinut în mod miraculos o viza, un paşaport, a vorbit chiar româneşte la Ministerul de Externe şi iata ca am ajuns aici”, îşi aminteşte Andrei Şerban.

A descoperit adevarata libertate în arta, la New York, pe când abia se obişnuia cu tehnica regizorala. “A fost un şoc imens, pentru ca veneam din comunism, aveam un costum gri, aveam parul foarte scurt, o cravata, eram foarte stiff, sa spun, şi dintr-o data ma descopar în faţa unei libertaţi de hippie, erau Andy Warhol, The Beatles, erau prin regiune, îi vedeam pe strada“, spune regizorul român.

Nu poate uita prima zi când a calcat în oraşul care nu doarme niciodata. “În ziua în care am ajuns la New York, s-a întâmplat ca habar nu aveam unde ma aflu, eram în Downtown NY şi sub aceasta sculptura, exact aici, Beatlesii cântau, improvizau un cântec, ad-hoc, nu era multa lume, dar s-a adunat, eram cam la distanţa asta de ei, cum sunt eu acum. A fost ceva extraordinar, prima mea impresie din New York, sa îi vad sub aceasta statuie”, povesteşte Andrei Şerban.

A fost atras de New York o viaţa întreaga, pentru ca îl considera un oraş cameleonic, ce se potriveşte teribil comportamentului sau. L-au insprat toţi artiştii mari ai vremii, fie ca erau cântareţi, fotografi, oameni de film şi de teatru. “Pentru mine, pentru ca veneam de unde veneam, era o descoperire a Americii, a imaginaţiei, pentru ca imaginaţia mea a început sa zboare liber. Pentru ca în România eram închistat în anumite rigori ale cenzurii, aici totul era posibil.“

A adus rigoare, disciplina şi talent de geniu în teatrul american, atât de libertin. Societatea artistica de la New York i-a dat aripi, i-a permis sa creeze aşa cum nu putea în România, nici macar în anii ’60, când cenzura nu era atât de apriga, înainte ca Ceauşescu sa cunoasca celebrele teze din China.

“Faptul ca nu eşti în niciun fel catalogat, ca nu eşti pus într-un tipar, nu conteaza ca vii din Europa de Est, ca vii din Honolulu sau ca vii din Australia, nu are nicio importanta, important este cine eşti şi ce calitate ai. Ce propui, ce produci, care e valoarea ta umana.“

Criticii de peste Ocean l-au laudat, iar Trilogia antica s-a jucat ani de zile pe marile scene din America. Andrei Şerban a gustat din plin succesul, însa a ramas un om modest, în toţi aceşţi ani.

Americanii au aflat ca un român rescrie teatrul de avangarda. “S-a spus în New York Times, e chiar uluitor cum un tânar român, necunoscut, vine la New York, şi schimba starea teatrului de avangarda new-yorkez. Faptul ca au spus ca sunt român a facut ca toţi cei care veneau la teatru sa ma întrebe de România. În clipa în care am început sa lucrez şi în clipa în care New York Times au venit şi mi-au facut nişte elogii, de care eram total surprins ca nu ma aşteptam deloc, eram foarte tânar, nu ma aşteptam la aceste cronici extraordinare, pentru ca datorita acestor cronici cariera mea şi viaţa mea s-au schimbat.“

De la piese studenţeşţi a ajuns sa faca, în doar câţiva ani, teatru cu nume mari din actorie - de la Meryl Streep, la Liev Schreiber – staruri de Hollywood care l-au ascultat şi i-au urmat viziunea.

“Spre deosebire de alţii, a spus ca nu sunt suficient de bun. Îmi spunea ca sunt un hamburger şi ar trebui sa devin un fillet mignon, ca sa îl citez”, povesteşte Live Schreiber.

Celebrul actor Tim Robbins, premiat cu Oscar şi Emmy, a venit la Bucuresţi în 2016, în calitate de regizor de teatru. A venit cu o piesa jucata de actori americani, dar a mers la Teatrul Odeon, pentru a se întâlni cu Andrei Şerban. Megastarul a imortalizat momentul şi a pus poza pe reţelele de socializare, marturisind ca datorita lui Şerban s-a apucat şi de regie, dupa ce l-a vazut montand spectacole la New York.

Persona non grata în comunism, a devenit directorul TNB dupa Revoluţie

A lucrat şi cu celebrul Placido Domingo, în opera, pentru ca a fost invitat sa puna în scena şi în acest domeniu. Şi a revenit de vreo câteva ori în ţara, sperând ca liderii comunişţi sa îi permita sa regizeze şi la noi. “Mergeam la teatre, am vrut sa vad ce fac colegii mei, aş fi vrut sa lucrez în România, deşi eram persona non grata, deşi nu cerusem azil politic niciodata, am ţinut cetaţenia româna tot timpul. Îmi doream sa îmi vad colegii şi nu puteam sa întru în teatru, nu eram lasat.”

Se întorcea la New York cu gândul de a regiza în România. A spus DA fara nicio ezitare atunci când a fost chemat imediat dupa Revoluţie, sa conduca Teatrul Naţional din Bucureşţi. “Am fost sa îmi vad un coleg, la Teatrul Naţional, în anii ’80, la intrarea artiştilor, şi nu am fost lasat sa întru. Şi portareasa, care era o femeie draguţa, mi-a spus ‘Ştiţi, va ştiu, dar nu aveţi voie, trebuie sa aşteptaţi în strada.’ Culmea e, ca în ’90, când am revenit ca director la TNB, era acolo aceeaşi portareasa şi a crezut ca o dau afara, ca am sa ma razbun. Am zis ca nu-i nicio problema.”

A venit cu sufletul deschis în România, pentru a-şi face meseria în rândul unor artişţi abia eliberaţi din era comunista. Jucau în faţa unei societaţi amorţite, ce abia începea sa simta gustul democraţiei. “Când iei o trupa de actori, un colectiv imens cum e cel de la TNB, e ca şi cum i-ai duce pe alta planeta. Pentru ca, realmente, le-am spus: mergem pe alta planeta. Şi facem un altfel de teatru. Şi erau speriaţi, erau curioşi, erau dornici, le era frica, dar toate aceste elemente erau foarte bune, pentru ca trebuie sa le ai toate ca sa rişti ceva, sa atingi imposibilul. În arta e ceea ce e necesar, e o lege, daca vrei sa atingi doar ce e posibil, ce ti-e ţie uşor, eşti doar un mediocru.”

A mers şi la Bucureşţi pe reţeta cu care a excelat peste Ocean: a reinterpretat Trilogia greaca, pentru ca şi publicul de la noi sa se bucure de ea. A adaptat-o la realitaţile societaţii româneşti de atunci, la anii când Capitala era sub asediul mineriadelor şi al framântarilor sociale.

“Ce era formidabil e ca în Piaţa Universitaţii erau minerii, care venisera chemaţi de Iliescu, în Teatrul Naţional noi jucam femeile troiene, în care grecii asediaza pe troieni. Şi grecii asediau publicul însuşi. Un fel de asediu al publicului, un atac al publicului, era un asediu bine controlat, nimeni nu era ranit, dar era o oglinda a tot ce se întâmpla afara. Ei bine, aceasta situaţie în care teatrul oglindeşte viaţa, ce spunea Shakespeare, ca teatrul oglindeşte viaţa. Trilogia greaca avea un impact politic imediat. Pentru mine, aceasta este menirea teatrului“, povesteşte Andrei Şerban.

A facut un pas înapoi de la conducerea Teatrului Naţional în 1993, când viziunea sa începea sa deranjeze sistemul. A revenit în America, unde era deja profesor la Academia de Film şi Teatru din New York. A scris o serie carţi în America şi o biografie la Bucureşţi, unde a acceptat sa fie regizor la Teatrul Bulandra, în locul în care a mai lucrat şi în anii ’60. Astazi traieşte şi munceşte când în marea metropola americana, când la Bucureşti. A devenit un echilibrist între doua lumi, un soi de nomad cu radacini şi la la New York şi la Bucureşti.

“Ma întorc în ianuarie, ca sa pun în aceasta sala Richard al III-ea de Shakespeare, deci voi monta în ianuarie-februarie acest spectacol, şi de aceea am venit pentru audiţii. Acum ma întorc la New York pentru a pregati în detaliu spectacolul şi revin aici”, explica artistul român.

Nu i-a placut şcoala, iar în copilarie “regiza” papuşi

S-a nascut în Bucureşţi, într-o familie de intelectuali, în iunie 1943, adica într-o perioada în care ţara trecea prin schimbari majore. Nu l-a pasionat şcoala cât l-au pasionat jocurile din vacanţa, pe când deja punea în scena piese de teatru cu papuşi. “E adevarat ca, pentru ca erau atât de puţine oportunitaţi de a trai viaţa din plin şi în libertate, m-am îndreptat catre imaginaţie, într-o lume a unei iluzii. Faceam teatru cu papuşi, regizam papuşile, voiam sa fiu dirijor, ma uitam în oglinda şi dirijam orchestre, crederam ca sunt Toscanini.”

Mama sa era profesor de limba şi literatura româna, având origini greceşti din Kefalonia, şi venise în Capitala, cu familia, de la Tulcea. Întâmplator sau nu, mai târziu, regizorul Andrei Şerban s-a axat pe Trilogia greaca. A absolvit liceul Iulia Haşdeu, fiind un elev mediocru, la fel ca în gimnaziu. Dar a ştiut de mic ca va face parte din lumea magica a teatrului, de la 6 ani, pe când parinţii sai îl duceau prima data la un spectacol.

“Acea cortina era ceva care desparţea cele doua lumi. Întram în sala, copil fiind, vedeam cortina roşie jos şi ma gândeam, ce o fi de partea cealalta a cortinei, ce mister se ascunde, ce lume necunoscuta mie se ascunde? Şi aşteptam cu înfrigurare sa se ridice cortina. Gongurile, cele trei gonguri, momentul magic al salii care se întuneca, şi faceam Ah! şi acel moment de revelaţie, al unei alte lumi, m-a convins sa asta e menirea mea.”

A fost fascinat de lumea scenei de teatru, de faptul ca poate sa-i aduca pe oameni în faţa ei. Îi pare rau ca, în ultimii ani, atenţia opiniei publice este acaparata, aberant, de o cu totul alta scena. “Nu e o faza trecatoare, din pacâte actorii politici sunt acum adevaraţîi actori care conduc destinele ţarii şi este foarte periculos acest moment. Actorii în comunism aveau mult mai multa autoritate şi mai multa recunoaştere decât au astazi. Şi asta e un punct destul de vulnerabil, pentru ca se şi vorbeşte la televizor de actori, dar actorii politici au devenit actori şi ne mint într-un fel foarte respingator.”

“De aceea fac teatru, pentru speranţa”

Crede cu tarie ca teatrul are menirea sa aduca o claritate, o iluminare în tumultul cotidian. Într-un moment în care mediul politic arata indiferenţa faţa de arta, Andrei Şerban se încapaţâneaza sa încerce sa transforme conştiinţe prin piesele sale. “De aceea fac teatru, pentru speranţa, daca fac teatru este pentru ca vreau sa descopar ceva pozitiv în viaţa. Pentru ca tot ce e în jurul nostru ne trage spre ceva negativ, spre ura, spre violenţa, înspre minciuna, înspre ipocrizie. Şi prin teatru vreau sa arat ca gasim altceva, care este uman mai inteligent, mai nobil mai adânc şi mai adevarat!”

Revine în faţa publicului cu piese pe care le-a pus în scena şi în trecut, ori de câte ori simte ca un anumit text reflecta ce se întâmpla în ţara, dar şi pe plan internaţional, atunci când o criza economica sau un conflict armat bulverseaza sufletele oamenilor. Se bucura ca un copil atunci când vede ca, pentru o ora sau doua, poate desprinde publicul tânar de lumea gadgeturilor şi tehnologiei moderne.

Publicul de la New York e total diferit de cel de la Bucureşţi, dar Andrei Şerban a învaţat cum sa jongleze cu cele doua lumi ale spectacolului. A avut mai multe producţii nominalizate pe Broadway şi a primit câte un premiu Obie şi Tony pentru cel mai bun regizor. A fost profesor la universitati de prestigiu din întrega lume, de la Yale şi Harvard, de la Stockholm, Paris şi Tokyo. În 2008, a primit Ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce, la Paris, când a mers în capitala Franţei, cu spectacolul „Spovedanie la Tanacu”. A dus şi la New York acelaşi spectacol, cu actori tineri, selectaţi din toata România.

“Rostul meu, daca am într-adevar o funcţie ca sa fac mai mult în România, ceea ce vreau sa fac, este sa dau importanta actului artistic. Care trebuie sa fie absolut liber şi care sa atinga sufletul omului într-un fel în care îl face sa iasa din teatru cu o prospeţime şi o dorinţa de a-şi trai viaţa într-un mod sanatos, liber, ceea ce politicul nu face. Viziunea asupra vieţii trebuie sa vina mai mult din arta decât din politica.”

Tine sa dea tinerilor actori o şansa şi îi pune lânga marii maeştri ai teatrului românesc, pentru a le da modele. Pune des în scena piese şi în ţara, nu numai în Capitala, şi face din spectacolele lui o permanenta şcoala, unde “se fura” meserie de la artişţi de prima mâna. Nu poate compara generaţia de acum 40 de ani cu cea de azi din teatrul românesc, dar îl bucura nespus atunci când descopera, printre artiştii tineri, exemple care înfloresc şi prind aripi în distribuţiile sale.

“Eu însumi nu ma simt niciodata împlinit. Pentru ca un artist trebuie sa fie tot timpul în cautare”

A facut o viaţa teatru peste Ocean, dar s-a întors acasa, în România. Simte ca şi în România munca din arta va fi respectata, aşa cum se întâmpla în Occident, pentru ca societatea sa prospere. Vede cu ochii minţii o Românie în care oamenii se mobilizeaza, sunt mai puţin dezbinaţi, mai buni şi mai atenţi, unii cu alţii.

“Îmi place România, îmi plac românii, sunt român, îmi place ca sunt un om liber, al planetei Pamânt, ceea ca nu exclude ca ma simt bine când vin în România. E adevarat ca legat de momentul Unirii, trebuie sa gasim în noi o armonie interioara fiecare dintre noi. Eu cred ca ideea de unire vine din unirea omului cu sine însuşi, în primul rând, în care sa simţim ca putem lucra împreuna şi putem trai împreuna. Va spun sincer, nu simt deloc acest sentiment în societatea româneasca, decât atunci când sunt în teatru. Daca spectacolul e viu, ne atinge pe toţi şi suntem toţi la fel. Respiram toţi, ca un organism unic. Şi ieşim din sala, simţind umanitatea care ne atinge pe toţi.”

Clasic sau neconvenţional, de avangarda sau tradiţionalist, teatrul nu moare, se tranforma. Nu are vârsta, aşa cum pare sa nu aiba vârsta nici pofta de creaţie a lui Andrei Şerban.Un veritabil om al artei, care, prin teatru, dezmorţeşte minţi adormite şi atinge suflete. E în pas cu lumea moderna şi aduce lumea moderna în piesele sale. Şi într-o cultura a mediocritaţii şi consumerismului mondial, el vrea sa schimbe mentalitaţi, prin teatru.

“Eu însumi nu ma simt niciodata împlinit. Expresia sa fii împlinit înseamna sa fii mulţumit de ţine insutiti şi, când faci asta, ceva în ţine începe sa decada, sa moara. Pentru ca un artist tot timpul trebuie sa fie în cautare. Trebuie mereu sa îşi creeze obstacole, sa îşi depaşeasca obstacolele.”

Indiferent ca piesele sale se joaca la Suceava, Iaşi sau Bucureşţi, ori la Paris şi New York, a construit, prin teatru, un univers frumos, în care ne atrage pe toţi. E un veritabil un român de 100, care, prin tot ce face, inspira, educa şi cultiva arta. Pune o oglinda în faţa spectatorilor şi le arata ca pot fi mai visatori, mai luminaţi şi mai liberi.