Dupa saptamani de manifestatii impotriva legilor de reforma judiciara ale guvernului, sute de mii dintre ei au iesit in strada duminica noapte – proportional, e ca si cum milioane de americani ar fi iesit in strada -, dupa ce premierul Benjamin Netanyahu anuntase ca-l va da afara pe ministrul apararii, Yoav Gallant, pentru ca si-a retras sustinerea pentru legi, scrie The New York Times, potrivit g4media.ro.
Manifestantilor li s-au alaturat sindicatele, care au intrat intr-o greva generala soldata cu inchiderea principalului aeroport al tarii; diplomati, care au inchis consulate si ambasade ale Israelului; si cel putin o parte a rezervistilor, care au amenintat ca nu se vor mai supune ordinelor de inrolare. Ceva atat de apropiat de o revolutie n-a mai vazut nicicand statul modern al Israelului.
Netanyahu a ezitat, declarand luni ca va amana adoptarea legii pentru a „lua o pauza de dialog”. Intr-o lume mai buna – sau intr-un Israel mai tanar – el si-ar fi dat demisia. Din perspectiva politica, el si-a transformat mandatul primit de la electorat – pentru stabilitate, securitate si crestere economica – intr-un fiasco pentru propria-i tabara. Din perspectiva capacitatii de a conduce un stat, el a adus Israelul in pragul dezastrului, aparent de dragul propriilor sale interese judiciare si datorita obsesiilor ideologice ale partenerilor sai infractori, extremisti si abjecti de coalitie.
Si totusi, el a ezitat.
Fie si pentru atat, merita o doza de respect. Intr-adevar, nu e clar daca el chiar isi doreste un dialog autentic cu opozitia sau doar manevreaza pentru a obtine un avantaj politic tactic, iar israelienii ar trebui sa fie vigilenti la fiecare cuvant pe care-l rosteste, la fiecare pas pe care-l face.
Dar e mai mult decat poate fi spus despre presedintele francez Emmanuel Macron, care sfideaza imense proteste publice si propriul parlament pentru a implementa o reforma controversata a pensiei. Sau despre presedintele mexican Andres Manuel Lopez Obrador, care a impus legi ce eviscereaza institutiile electorale ale tarii, si aici in ciuda protestelor enorme. Ori despre un anumit fost presedinte american, care a incitat o gloata sa rastoarne rezultatul unui scrutin democratic.
Daca e sa judecam democratia Israelului, haideti macar s-o judecam in raport cu alte democratii. Dupa aceasta masura, s-ar putea sa fie mai sanatoasa decat o considera unii.
E valabil cel putin in trei privinte.
In primul rand, manifestantii din Israel nu sunt impotriva statu-quo-ului sau a „sistemului”. Din contra, au iesit in strada ca sa-l apere. la toate protestele sunt fluturate steaguri israeliene. N-am vazut stiri ca s-ar fi produs pagube materiale relevante ori raniri, cu atat mai putin decese. Guvernul si aliatii lui incearca sa-i discrediteze pe manifestanti drept „stangisti”. E o acuzatie absurda cand printre opozanti se numara fostul premier de dreapta Naftali Bennett si o duzina de fosti sefi ai Consiliului de Securitate Nationala, precum fostul sef al Mossadului Yossi Cohen si altii care au servit direct sub Netanyahu.
Cu alte cuvinte, aceasta e o revolta a centrului politic impotriva extremei – demonstrand ca primul e mult mai vivace decat in alte democratii de pe tot cuprinsul lumii.
In al doilea rand, opozantii principiali ai guvernului vor admite adesea ca exista argumente rezonabile in favoarea unei reforme judiciare de un fel ori altul. Curtea Suprema a Israelului detine o putere neobisnuit de mare, iar in orice democratie e legitim sa contesti si uneori sa ajustezi delimitarile dintre puterile executiva, legislativa si judecatoreasca. Benny Gantz, fost ministru al apararii si unul dintre liderii opozitiei politice, a observat ca „o majoritate a cetatenilor israelieni, cel putin 80%, e de acord cu 80% din chestiuni” in privinta reformelor.
Deci loc de compromis e din belsug. Prin consultatii ample si proceduri mai clare restructurarea Curtii ar putea obtine un sprijin mai larg. Insa actiunile lui Netanyahu nu vor scapa niciodata de stigmatul politicianismului si egoismului daca el va continua sa incerce sa smulga puterea de a infirma deciziile Curtii chiar si cu cea mai firava majoritate parlamentara ori sa ajunga in situatia de a-i numi chiar el pe judecatorii din procesul sau de coruptie.
In al treilea rand, israelienii constientizeaza ca securitatea lor fizica se bazeaza mai putin pe puterea lor militara si mai mult pe solidaritatea lor sociala; ca pana si cei mai inversunati adversari politici trebuie sa se accepte reciproc in calitate de camarazi de arme. Macar atat a admis si Netanyahu saptamana trecuta, cand a avertizat ca refuzul rezervistilor de a servi pune statul insusi intr-un „pericol teribil”. Un stat evreiesc care pierde increderea a jumatate dintre proprii cetateni – in special jumatatea mai instarita, mai seculara, mai mobila pe plan global – se va distruge singur, inainte chiar ca dusmanii lui sa apuce s-o faca.
Cei mai multi israelieni, care au crescut constienti ca marja de siguranta a tarii lor e una neobisnuit de mica, inteleg acest lucru; singurii care-l uita sunt oportunistii si fanaticii. Saptamana aceasta manifestantii le-au amintit ca dictatura majoritatii pune in pericol intreaga tara.
Scriitorul israelian Amotz Asa-El de la Shalom Hartman Institute mi-a atras duminica atentia ca Israelul antic a trecut prin 12 razboaie civile, incepand cu razboiul dintre tribul lui Benjamin si restul Israelului (Judecatori 19-21) si sfarsind cu luptele dintre militiile evreiesti din Ierusalim in timpul Marii Revolte contra romanilor. „In medie, vine cam un razboi la fiecare patru generatii”, mi-a spus el.
In luna mai Israelul va implini 75 de ani – deci trei generatii, cel putin. E prea devreme pentru a celebra victoria, dar e posibil ca israelienii care au iesit in strada sa-si fi scutit tara de a repeta acea istorie.