„Pentru a se spala de sacrificarea oricarei libertati publice sau personale, sclavul, in genunchi, viseaza sa domine lumea.“
Vorbind despre invadarea Cehoslovaciei de catre armatele sovietice, Monica Lovinescu il citeaza pe Marchizul de Custine, autorul vizionar al unor scrisori despre Rusia care au cutremurat la acea vreme intreaga Europa, si ale carui cuvinte s-au auzit, intr-un mod cu totul neasteptat, in 1968, chiar pe strazile Pragai. Un ceh i s-a adresat unui soldat rus care, nestiind prea bine unde se afla, scotea naucit capul prin turela tancului: „Sunteti sclavi la voi acasa si veniti sa ne transformati si pe noi in sclavi.“[2]
Custine sesiza inca din secolul al XIX-lea felul in care despotismul neintrerupt la care era supusa populatia a dus la desfigurarea omului in Rusia. Oprimarea si lipsurile permanente au facut ca in aceste suflete sa fie usor sadita „o ambitie imensa“ de a-si „excita tirania asupra alor natiuni.“ Iar cand pe acest fond dominat de o adevarata „betie a sclaviei“ actioneaza mecanismele, ajunse aproape de perfectiune, ale propagandei exersate in Rusia sovietica si post-sovietica, iata, mai bine de 100 de ani, dezumanizarea atinge proportii abisale.
Intr-una dintre cele mai stralucitoare analize dedicate Rusiei actuale, Francoise Thom[3] arata cum radacinile putinismului de azi sunt adanc infipte in perioada comunista cand, pe langa ideologia comunista, un agent important al dezumanizarii l-a reprezentat influenta devastatoare a „universului carceral“. Gulagul, ajuns in anii 1930 la dimensiuni uriase si fiind cu neputinta de administrat de catre puterea sovietica, a fost lasat in ghearele lumii interlope. Astfel „metastaza criminalitatii organizate“ s-a extins asupra intregului corp social. „Ca sa supravietuiesti in lagare trebuia sa uiti de aproapele tau“. Ura – „fata de celalalt si de sine“ – devine, asa cum spunea Salamov, „sentimentul cel mai durabil dintre toate“. Dispare notiunea de seaman si este inlocuita „de ideea ca omul e lup pentru om“. Dispare orice aspiratie spre un bine comun, iar omul, „osciland intre depresie si agresivitate“, „incapabil de empatie“, devine pur si simplu amoral, prabusindu-se in subsolul animalic al propriei specii.
Cum cel putin unul din patru barbati au trecut deja printr-o forma de detentie, deci prin acest malaxor antropologic, e limpede de ce tipul uman dominant in Rusia de azi este un amestec de homo sovieticus si delincvent. Putin, el insusi un hibrid de infractor si kaghebist, reprezinta chiar chintesenta acestui tip uman a carui agresivitate, hranita din nenumarate frustrari, trebuie sa-si inventeze un adversar. Iar adversarul nu poate fi decat cealalta varianta umana, omul occidental, adica acea parte a umanitatii pe care el n-o poate intelege, tocmai fiindca ii „miroase“ altfel. Iar mirosul care il innebuneste cel mai tare si starneste pradatorul ce sta la panda in el si nu doar in el, ci in toti cei care il urmeaza orbeste in acest razboi fratricid, este acela al libertatii.
Marturisirile unor ucraineni care povestesc cum rudele, sau chiar parintii lor din Rusia nu ii cred cand le vorbesc despre atrocitatile pe care armata rusa le face in tara lor, in orasul lor, ba chiar pe strada lor, ni se par halucinante. Oare cum e cu putinta una ca asta, ne intrebam? Chiar atat de departe se poate merge cu manipularea? Da, adevarul e ca s-a ajuns foarte departe pe acest drum. Iata inca un exemplu cel putin la fel de cutremurator: dupa apelul armatei ucrainene catre mamele soldatilor rusi (niste copii, aproape) de a veni sa-si recupereze fiii prizonieri, te-ai fi asteptat ca in Rusia sa se revolte cel putin 9000 de mame, sau sotii, sau surori. Macar atatea mame cati fii au pierit in razboi. Ai fi crezut ca vei auzi glasul Rahelei care „isi plange copiii si nu vrea sa fie mangaiata“. Dar tacerea este asurzitoare. Se aude, in schimb, doar fosnetul banilor: pentru fiecare soldat „cazut la datorie“ familia primeste chiar din mana celui care l-a trimis la moarte 7 milioane de ruble (58 000 de euro). Asta daca regimul vrea sa-l declare mort.
Daca nici glasul sangelui nu mai este ascultat, cine ar mai putea crede ca in Rusia mai poate fi trezit acum glasul revoltei care sa produca o rasturnare din interior a acestui regim criminal? Veti spune ca sunt proteste impotriva razboiului in marile orase, ca intelectualii si artistii demisioneaza, ca se scriu petitii, ca se mai aude inca vocea lui Navalnii, singurul mare opozant al lui Putin. Da, dar toate acestea sunt manifestarile unei minoritati, intr-adevar deosebit de curajoase, care isi risca viata, dar care a devenit tot mai subtire, tot mai nesemnificativa numeric si tot mai usor de zdrobit precum se vede. Rusia profunda este in realitate invinsa si inraita. Iar visul de a cuceri lumea este consolarea abjecta pe care Putin o flutura dinaintea acestui popor ingenuncheat, frustrat si orbit de umilintele si suferintele pe care le-a indurat secole de-a randul si le mai indura inca.