Interviu cu Angela Mardare-Titencov, jurnalista, sora regizorului si cineastului Viorel Mardare.
— În momentul în care s-a aflat că Viorel are cancer, societatea a discutat foarte mult despre calitatea sistemului medical de la noi, mai ales la etapa diagnosticării maladiilor oncologice. Putem bănui că diagnosticul nu a fost stabilit la timp din cauza unei forme atipice de cancer, sau totuși sistemul nostru medical a avut o atitudine „atipică”?
— Când a început a se simți rău, Viorel s-a adresat la medici de foarte multe ori. Când deja suferea de febră tumorală, era evident că tratamentele nu sunt eficiente, era tratat ba de pneumonie, ba de rinichi. Dar febra tumorală trebuie înțeleasă și tratată în complex, nu ca pe o durere de gât. Un medic bun ar fi trebuit să recunoască această formă de febră, mai ales că s-a adresat de mai multe ori cu aceleași acuze. Din păcate, nu a fost să fie. Medicii noștri poate nu știu, poate sunt demotivați. El a fost și pe la oncologi și pe la alți specialiști. Ceva încercări s-au făcut, dar spuneau că nici aparataj nu este, nici altele. Cu mare greu i-au făcut o puncție și i-au luat o probă din tumora din plămân, dar nici așa nu s-a făcut lumină, ceva nu a funcționat în laboratoare. Spitalele noastre nu dispun de utilaje performante, din păcate. E greu. Sistemul nostru medical e mort. Îmi pare rău de asta.
Există medici buni, care muncesc mult, care încearcă să facă ceva. A existat o doctoră care i-a atras atenția asupra unui posibil cancer. Ea a intuit, deși era specialistă în alt domeniu. Dar trebuia ca ceilalți specialiști, de la oncologie să confirme această presupunere, și asta nu s-a făcut. Viorel a și scris o postare despre un ftiziolog, care nici măcar nu a intrat în salonul său, să-l vadă, a examinat doar hârtiile (publicată mai sus, n.r.).
— Dacă ar fi să învățăm o lecție din modul în care a funcționat sistemul la diagnosticare a acestui caz, care ar fi ea?
Dacă, Doamne Ferește, aveți o problemă complicată de diagnosticat, mergeți în străinătate, ca să nu pierdeți timpul care este foarte valoros la o etapă anume. Tratamentul da, poate fi făcut și aici, niște posibilități mai există. Or, noi când l-am internat aici pe Viorel, după spitalul din Austria, am adus de acolo medicamente pentru următoarele chimioterapii. Aici ne-au spus că ei de fapt au aceste medicamente. Adică au cu ce trata, dar până la administrarea medicamentelor e nevoie de diagnostic corect și de schemele adecvate de tratament.
— Ziceai la un moment dat că în sistemul moldovenesc nu există cineva care să privească în complex situația pacientului, să adune piesă cu piesă, ca într-un puzzle datele bolii și să creeze un diagnostic și o schemă unică de tratament.
— Exact. Îmi amintesc de medicul din Germania, el a fost primul care, după multe luni de încercări prin spitalele din Chișinău, a stabilit diagnosticul concret. Înainte de a vedea rezultatele analizelor, el a văzut că Viorel are umărul stâng lăsat mai jos ca dreptul, atunci când merge. Noi vedeam asta, dar nu știam că e relevant. Dar medicul german știa că un cancer pulmonar poate provoca o așa situație. Așa că a eliminat suspiciunea de tuberculoză și a atras atenția asupra riscului unui cancer.
In clinica din Germania, Viorel a văzut lucruri care nu le-a văzut la noi: medicul a mers personal la laborator, să vadă analizele, a mers singur cu pacientul la ultra-sonograf și a făcut singur ultra-sonografie, nu a stat să aștepte o hârtie de la un imagist. El știe cum să mânuiască echipamentele medicale, știe cum să descifreze datele apărute pe ecran, știe cum să le interpreteze și să le privească în complex. În cazul lui Viorel el a examinat singur rezultatele analizelor, ale investigațiilor, a pus totul cap la cap și a stabilit diagnoza.
— Nu se cunoaște ce anume provoacă un cancer, totuși, ce crezi că l-a îmbolnăvit?
— Cancerul e o boală somatică. Stările de tristețe, de nemulțumiri, spiritul – toate pot avea efecte negative asupra sănătății.
— Ce-l întrista și îl nemulțumea mai mult?
— De multe ori îl întrebam: „De ce nu pleci din Moldova, Viorel?”. Regizori români îl invitau. Chiar acum, când era la spital, a primit un mesaj să meargă în România să facă un spot. Așa mi-a părut de rău. Aș fi vrut să plece, să se împlinească ca artist. Lucrase cu Cobâleanschi la mai multe filme, și ar fi putut pleca să mai facă proiecte împreună. El își dorea foarte mult să facă un film de lung metraj. Avea scenariul deja. E un scenariu foarte dureros. Cred că dacă îl făcea, noi am fi plâns pe toată durata filmului, dar la final am fi ieșit eliberați, ca după un Catharsis pe care l-am supraviețuit.
Totuși, el nu a vrut niciodată să plece. „Mie îmi place aici, cu oamenii mei. Da, ei poate trag și câte o înjurătură, dar eu pe ei îi înțeleg și îi iubesc”, zicea. Îl fascina autenticitatea oamenilor, așa cum sunt ei. „Angela ai văzut ce mâini are țăranul cela?” mă întreba. Da, erau bătătorite, noduroase, dar frumoase, arătau caracter. Doar că eu le vedeam doar după ce îmi zicea el.