A fost Rusia „fortata” de Occident sa initieze „operatiunea speciala” din Ucraina?

Adesea se face comparatie cu criza rachetelor din 1962, cand Statele Unite au fortat URSS sa scoata rachetele nucleare din Cuba, acestea fiind considerate o amenintare la adresa securitatii nationale americane. Insa, atunci, rachetele erau deja instalate in Cuba, americanii nu au invadat/bombardat insula si l-au tolerat in fruntea Cubei pe Fidel Castro, desi l-au considerat permanent un soi de terorist. In cazul ucrainean, nu exista niciun armament strategic NATO in Ucraina, perspectiva aderarii acestui stat la NATO era complet improbabila, iar rusii au invadat Ucraina printr-o ampla operatiune militara de ocupatie.

Mai mult, Putin cauta sa elimine conducerea Ucrainei, aleasa democratic, afirmand ca aceasta e o banda de „drogati” si de „fascisti”, prin urmare complet nelegitima, Zelenski si acolitii sai fiind caii troieni ai „ticaloasei” politici occidentale fata de o Rusie pasnica. De asemenea, Putin declara, printre altele, ca natiunea ucraineana nu exista si devine tot mai evident ca se doreste anexarea Ucrainei la o renascuta Uniune Sovietica, in ciuda declaratiilor oficiale, care spun ca Rusia vrea „doar” o Ucraina neutra.

Am vazut ca multi cred in aceasta naratiune, considerand ca Occidentul este vinovat de fapt de inceperea razboiului iar Putin este doar un lider constrans, asa cum s-a vazut si Hitler pe sine in 1939, sa atace pentru ca altfel tara sa ar fi distrusa. In cele ce urmeaza, invit sa meditam mai serios daca chiar asa stau lucrurile, daca Rusia este o victima inocenta a „conspiratiei mondiale” si, de asemenea, sa vedem care este partea reala de vina a Vestului: oare nu toleranta excesiva fata de regimul lui Putin, naivitatea in ceea ce priveste posibilitatea unui dialog deschis si cresterea dependentei fata de importurile de materii prime rusesti?

La sfarsitul anilor ’70 ai secolului XX, URSS era pe val, avand o armata mai mare si mai puternica decat cea a SUA, care se confrunta cu mari probleme economice si sociale. De asemenea, avea si foarte multi aliati in intreaga lume. Paradoxul a fost ca momentul de apogeu a coincis cu inceputul unui declin rapid, explicatia tinand in special de criza sistemului socio-economic de tip comunist, care se gripa la toate incheieturile.

Si acum se discuta daca interventia in Afganistan din 1979 a fost una generata de increderea prea mare a liderilor sovietici in puterea lor sau, din contra, a fost o cale de rezolvare a unei crize care se generaliza. Este insa cert ca Iuri Andropov, fost sef KGB, devenit pentru scurta vreme secretar general al PCUS, avea clar reprezentata intreaga harta a dezastrului inca ascuns.

In acest timp, in SUA, Ronald Reagan cauta sa remobilizeze Occidentul, trecand de la politica de coexistenta pasnica la una de „challenge” a Uniunii Sovietice, considerata drept „Imperiul raului”. Rivalitatea dintre cele doua superputeri s-a redeschis, la fel de intens ca in anii ’50. Nu e locul sa discutam despre detaliile proiectului politico-militar al lui Reagan, cert este ca el avea in vedere o confruntare pe termen lung, cu un inamic considerat absolut redutabil. Din acest motiv, administratia americana a ramas la inceput socata de propunerile „naucitoare” ale noului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care cauta o intelegere cu americanii, pentru a usura statul sovietic de cheltuielile militare tot mai impovaratoare. La inceput, Reagan a privit cu suspiciune aceasta deschidere, dar cum nici America nu statea grozav din punct de vedere economic, el a acceptat, relatiile sovieto-americane incalzindu-se intr-un fel de neconceput cu doar cativa ani inainte. „Drujba” si ”mir” (prietenie si pace) au fost atunci cuvinte aflate pe toate buzele, si din Est si din Vest, toata lumea considerand ca a venit momentul ca Razboiul Rece sa inceteze.

Nimeni nu stia insa de la inceput cum vor evolua lucrurile, nimeni nu a prevazut degradarea extrem de rapida a puterii sovietice, fapt care a generat, treptat, in plan real, o relatie asimetrica intre cele doua superputeri, fapt care s-a vazut limpede in modul in care au fost gestionate problemele europene. Gorbaciov s-a vazut pus in fata situatiei existente in statele din Europa de Est, in care societatea civila contesta tot mai vehement dominatia sovietica si regimul comunist.

Miscarea „Solidaritatea” din Polonia si masurile exceptionale luate in 1981, cand generalul W. Jaruzelski impune legea martiala, pentru a preveni o invazie sovietica, au fost un semn clar ca spatiul est-european nu mai poate fi controlat doar prin forta bruta. Meritul istoric al lui Gorbaciov a fost ca a renuntat sa transforme Europa de Est in ruine, asa cum face Putin acum in Ucraina, si sa lase libere popoarele din Est, sperand sa mentina o influenta a URSS prin soft power, el concentrandu-si eforturile pe pastrarea Uniunii Sovietice, a carei prabusire, iarasi, nu a prevazut-o nimeni.

Evenimentele din jurul anului 1989 din Europa de Est s-au desfasurat cu deplinul acord al celor doua superputeri. Evident, asa cum se intampla de fiecare data, dupa un acord intre mari puteri urma competitia pentru influenta, fiecare urmand sa aiba o prezenta, intr-o forma sau alta, in regiune. Insa, colapsul Uniunii Sovietice (nefortat de Occident, ci de propriile hibe) si ostilitatea unei mari parti a societatii est-europene fata de fostul ocupant a schimbat complet realitatea geopolitica in defavoarea Moscovei.

Occidentul s-a trezit in fata unui spatiu imens, complet dezorganizat, macinat de crize economice profunde, care au pus bazele unei migratii uriase, vizat fiind vestul Europei, precum si de conflicte cu iz nationalist, fenomen considerat de Occident, inca din anii ’50, drept definitiv rezolvat. Cine a citit cartile serioase despre extinderea NATO si UE, stie ca aceste extinderi s-au lamurit treptat ca fiind singurele solutii, la acel moment istoric, pentru a ordona un spatiu haotic, multi occidentali ezitand sa integreze un Est al Europei care, in anii ’90, era foarte departe de ceea ce se construise intre timp in Vest.

La aceasta decizie a contribuit foarte mult determinarea unor state, precum Polonia, Cehia, Slovacia si Ungaria (grupul de la Visegrad) care aveau si societatile civile cele mai anti-comuniste, iar guvernele trecusera hotarat la eliminarea ramasitelor comunismului din mediul socio-economic. Ele se prezentau drept „Occidentul rapit” de sovietici, sovietici fiind vazuti ca reprezentanti ai unui „spirit oriental” care nu avea nicio treaba cu Europa. Expresia a fost facuta celebra de Milan Kundera si a devenit un portdrapel al luptei acestor state pentru a intra in structurile euro-atlantice.

Lor li s-au adaugat tarile baltice, unde populatia a ramas mereu ostila URSS, efortul local fiind suplinit de o exceptionala emigratie din Vest, care s-a implicat masiv in desovietizarea si democratizarea societatii locale, cerand aderarea micilor republici la structurile occidentale. Vointa nationala a contat foarte mult in acest proces, o vointa nationala pusa la indoiala de viziuni geopolitice care pun accentul pe interesele structurilor de tip imperial.

Cat priveste Romania, ea a continuat sa ramana condusa, in cea mai mare parte, de reprezentanti ai fostei elite national-ceausiste, care aparau ideea „independentei” si „suveranitatii” Romaniei, deopotriva in raport cu Vestul, dar si cu Estul. Vorbim de o independenta iluzorie, care folosea protipendadei comuniste, care a condus la izolarea si saracirea fara precedent a tarii. Aceasta elita, compusa din fosti sefi comunisti si membri ai fostei Securitati, a preluat controlul asupra parghiilor economice si politice, combatand opozitia din interior si tinand, pe cat era posibil, la distanta, pe reprezentantii atat de dispersatei emigratii romanesti, expresii ale aceste politici fiind lupta impotriva fenomenului Piata Universitatii si interzicerea intrarii in tara a regelui Mihai.

Aceasta elita pastra nostalgia pseudo-independentei din anii ’80 si ramasese cu teama si respectul fata de URSS, idei pe care le-au transmis unor noi generatii de azi, care critica neostoit Occidentul si cauta sa justifice razboiul dus de Putin sau, cel putin, sa insiste pe „vina ambelor parti” si pe ideea de neutralitate a Romaniei, care, chipurile, ar servi mai bine interesul national. Ce a facut ca, in cele din urma, aceasta elita, care intelegea prea putin valorile occidentale, sa mearga alaturi de Occident? Dezastrul economic, care nu putea sa fie rezolvat decat prin apropierea de Vest, si teama ca Romania ar putea sa ramana in afara unor structuri extrem de puternice si sa devina victima sigura a unor pretentii revizioniste (teama ca o Ungarie membra UE ne-ar putea lua teritorii, in mod paradoxal, a ajutat la luarea deciziei).

Initiative pro-occidentale state din Est si razboaiele iugoslave au determinat Occidentul sa actioneze hotarat si coerent, impunand un set de principii esentiale. Statele care urmau sa adere la structurile euro-atlantice trebuiau sa fie in mod obligatoriu democratice, sa faca reforme in directia unei economii de piata, sa puna surdina aspiratiilor nationaliste, acceptand frontierele recunoscute international. Din acest motiv Romania a trebui sa semneze tratatul cu Ucraina, in 1997, nu pentru ca, asa cum spun unii, Ucraina ar fi fortat Romania.

Acel tratat a insemnat una din bazele intrarii Romaniei in NATO si UE, care garanteaza integritatea frontierelor recunoscute international. In cazul iugoslav, macelurile interetnice si dorinta de modificare prin forta a granitelor dintre republicile foste iugoslave a determinat Occidentul sa intervina, mai intai ca arbitru, apoi in forta. Nu insist asupra subiectului, prea complex si controversat, trebuie doar spus ca recunoasterea Kosovo a fost vazuta ca un gest exceptional, intr-un context exceptional, care nu ar trebui sa introduca o regula in relatiile internationale, integritatea frontierelor recunoscute international fiind vazuta ca un pilon esential al stabilitatii.

In tot acest timp, Occidentul a tratat cu multa consideratie o Rusie slabita si aflata in plin haos. I s-a recunoscut locul in Consiliul de Securitate pe care-l detinuse fosta URSS, prin acorduri semnate in 1994, Ucraina a predat Rusiei intreg arsenalul atomic existent pe teritoriul national (Ucraina ar fi devenit a treia putere nucleara a lumii, daca pastra focoasele ce-i reveneau procentual). Ucraina se definea ca stat non-nuclear, primind garantii de securitate internationale, inclusiv din partea Rusiei. Rusia nu a fost deranjata in Asia Centrala, in Caucaz (unde a facut ce a vrut in Cecenia) dar si in foste republici sovietice din Europa de Est, care au preferat sa ramana apropiate de Rusia (inclusiv in cazul Republicii Moldova, a fost lasata sa-si faca jocul in Transnistria) desi, Occidentul, daca voia, pute sa profite mai mult de o Rusie in degringolada.

In fapt, Occidentul a sprijinit Rusia, pentru ca aceasta sa aiba capacitatea sa gestioneze imensul arsenal nuclear (cu care acum ameninta omenirea) si de a carui risipire (vanzare catre teroristi) Vestul se temea ingrozitor, precum si pentru a evita ca si din Rusia sa vina noi valuri de imigranti. In plus, terorismul, care parea in anii ’90 drept cea mai importanta amenintare la scara mondiala, cerea o Rusie - actor statal in relatiile internationale puternica. Mai mult, desi NATO s-a intins catre Est, tot armamentul strategic s-a pastrat dincolo de frontierele de dinainte de 1989.

Occidentul si-a creat iluzia ca Rusia va adopta, asemeni tarilor din estul Europei, valorile liberale occidentale, devenind un partener al Vestului, intr-o cooperare reciproc avantajoasa. Boris Eltin a parut, pentru cativa ani, ca reprezinta aceasta garantie, insa a fost o iluzie. Structurile sociale profunde, modul in care societatea se raporteaza la stat, tipul de stat si tipul de lider politic, care vine din timpul tarilor, trecand prin era sovietica s-au dovedit mai puternice. Nu insist asupra lor, deoarece exista multe analize de acest gen (vezi cartea clasica a lui Francoise Thom, Putin si putinismul).

Odata cu Putin, Rusia se intoarce la exceptionalismul mesianic, la refuzul de a fi parte a concertului european si international, la afirmarea ideii ca este o superputere, care are dreptul la un spatiu geopolitic si geostrategic exclusiv, o lume in sine, cu valori si principii diferite de cele europene. Distrugand pe oligarhii „liberali” din vremea lui Eltin, Putin a dat rusilor sentimentul unei sigurante si a unei coerente, prin revenirea la tipare sovietice. In loc sa foloseasca sumele imense de bani rezultate din vanzarea resurselor naturale in modernizarea societatii si a unei economii deschise si performante, Putin a folosit banii in refacerea unui complex militar-industrial-birocratic subsumat visului de refacere a Uniunii Sovietice. In afara de bomba atomica, armata, o birocratie devotata si resurse naturale, Rusia nu are altceva.

Nu putea fi toata Rusia un Dubai, dar o tara cu oameni cu un nivel ridicat de trai, care sa atraga si oameni din afara Rusiei si alte tari alaturi de ea, cu siguranta. SUA, dar mai ales Germania (in spatiul european) sunt modele despre cum performanta economica si capacitatea de a genera in jur prosperitate poate constitui un magnet pentru oameni si societati intregi, fara a trage un foc de arma. In fiecare an fac un sondaj printre studentii mei din Republica Moldova. Ii intreb ce ar prefera pentru RM: 1. Sa ramana independenta; 2. Sa se uneasca cu Rusia; 3. Sa se uneasca cu Romania, 4. Sa se uneasca cu Germania. Raspunsul cel mai frecvent este unirea cu Germania (pentru ca ar aduce prosperitate) iar cel mai putin prezent este cel al unirii cu Romania...

Prin urmare, Rusia actuala nu este un model atractiv pentru nicio tara care doreste sa se dezvolte ca o societate deschisa, cu economie de piata functionala. Rusia are succes doar in acele tari, precum Belarus sau Kazahstan, unde exista regimuri similare. In ce consta raporturile Rusiei cu aceste tari? Neavand multi bani, Rusia finanteaza o elita de tip sovietic, restransa, care mentine un control sufocant asupra unei societati care nu poate evolua. Evolutia aceasta ar insemna disparitia acestei elite si, implicit, indepartarea de „mama” Rusie, care este in spatele acestui control, Moscova intervenind mereu in favoarea elitelor vasale.

In acest peisaj, Ucraina, Republica Moldova si Georgia au fost ceva aparte, pana acum, la jumatatea drumului intre lumea occidentala si „mama” Rusia. Sa luam doar cazul Ucrainei. In primii ani de dupa independenta, Ucraina a fost strans legata de Moscova, fiind o prelungire a ei in regiune, un locotenent in continuarea unor visuri imperialiste. Liderii de la Kiev au sprijinit separatismul transnistrean si au continuat o propaganda intensa impotriva Romaniei, ucrainenii fiind invatati sa vada in romani principalii dusmani ai suveranitatii si integritatii Ucrainei.

Schimbarea a inceput prin prezenta, tot mai puternica, a emigratiei anticomuniste ucrainene, atat de importanta in SUA si Canada, care a inceput sa modifice, treptat, mai intai in partea de vest, perceptiile ucrainenilor, reusind sa produca „break-ul” cu alegerea ca presedinte a lui Victor Iuscenko. La origine, unii dintre acesti promotori erau nationalisti, banderisti, „nazistii” de care vorbeste Putin, insa azi asa-zisii „banderisti” formeaza un procent foarte mic din societatea ucraineana. Schimbarea se produce treptat, odata ce noile generatii intra pe scena politica. Am fost surprins sa vad cati ucraineni refugiati vorbesc foarte bine engleza.

In 2005, daca gaseai unul la zeci de mii. Acest lucru arata multe. Maidanul, tot ce s-a petrecut in 2014, nu s-a datorat unei „conspiratii” a unui grup restrans, cum a fost cazul lui Lenin si al acolitilor sai in 1917, si nu a avut dimensiunea nationalista, „nazista”, care se clameaza atat de catre Moscova. Maidanul a avut succes datorita existentei unei majoritati relative a societatii ucrainene care voia un stat si o societate de tip occidental. Nu era vorba de rupere a legaturilor cu Rusia, cat mai ales de respingerea modelului de stat si de societate propus de regimul Putin si implementat in Ucraina prin marionete de tip Ianukovici.

Evident, ca o miscare pro-europeana la Chisinau si la Kiev convenea europenilor, din multiple ratiuni, insa nu s-a dorit deloc iritarea Rusiei. Campioana in aceasta privinta a fost Germania, interesata sa fie prezenta in restul tarilor foste sovietice, dar si sa aiba contacte puternice cu Rusia.

Nu mai insist asupra cauzelor care au determinat Germania sa aiba legaturile atat de stranse (si nesanatoase, spun unii) cu Rusia, doar prezint fapte: desi este alaturi de Maidan, Germania pune surdina si cheama la intelegere intre parti, refuzand orice sprijin militar autoritatilor de la Kiev. Desi condamna anexarea Crimeii si situatia din Donbas, Germania, dar si restul lumii, lasa balta problema, nedorind nimeni sa intre in conflict deschis cu Rusia pentru asemenea „fleacuri”. Promite integrare euro-atlantica, dar nu se stabileste nicio data concreta, totul fiind sine die. In cazul Republicii Moldova, Germania este cea mai apriga sustinatoare a ideii de „natiune civica moldoveneasca” si de cautare a unei solutii „federale” intre Transnistria si restul RM, excluzand categoric ideea unirii cu Romania.

Ce-si dorea Germania in RM si Ucraina? Un fel de condominium, in care sa fie prezente, deopotriva, interesele ruse si germane (europene). Cu o singura conditie: ca aceste societati sa nu mai fie societatile corupte si generatoare de probleme de pana acum, ci locuri unde sa existe o ordine minima, sa se faca afaceri si sa se genereze o anumita prosperitate (sa nu mai fie gpuri negre in care sa dispara banii europeni fara urma). Germania, SUA si Rusia se inteleg, de exemplu, in eliminarea faimosului Plahotniuc, fortand apropierea intre socialistii lui Dodon si PAS. Dodon s-a dovedit o catastrofa, din toate punctele de vedere, iar victoria PAS si a Maiei Sandu a fost fireasca.

Acum putem intelege de ce Putin nu a intervenit in alegerile de la Chisinau si a permis, atat de lejer, victoria Maiei Sandu: pregatea un joc mai mare, preluarea Ucrainei, RM urmand sa vina la pachet. Cu toate acestea, noul guvern, zis pro-occidental, de la Chisinau a continuat, spre nemultumirea unora, o politica prudenta, de a evita sa irite Moscova. In mod cert Germania a avut un rol. La fel in Ucraina. Pentru cine tine minte, Volodimir Zelenski (agreat de Occident) a fost considerat mult mai flexibil decat Petro Porosenko, multi radicali ucraineni nefiind multumiti de el, banuindu-l de blat cu Moscova. Prin toate aceste actiuni Germania a cautat sa mentina un compromis cu Putin, in tari in care societatile isi doreau clar indepartarea de Moscova si apropierea de Occident, dar in care Occidentul nu se hotara sa se amestece decisiv, tocmai pentru a respecta si interesele rusesti.

Unde s-au impotmolit lucrurile? In diferenta uriasa dintre valorile societatii occidentale si cele promovate de regimul lui Putin. Realpolitik-ul functioneaza pana la o anumita limita, insa diferentele dintre sistemele de valori devin, de la un punct, intolerabile. Germania a dezvoltat o retea ampla de proiecte menite sa educe tineri din Ucraina (si nu numai) in spirit european, promovand printre tinerii ucraineni ideea tolerantei, a acceptarii celuilalt, inclusiv al rusilor, a intelegerii responsabilitatii ucrainenilor in producerea Holocaustului, etc.

Prin urmare, punea bazele, prin acesti tineri, ai unei societati deschise. Una din explicatiile posibile e faptul ca un stat precum Germania se simte mai confortabil interactionand cu societati care impartasesc asemenea principii. Daca sistemul de valori al Rusiei putiniste ar fi fost similar, nu ar fi fost probleme majore. Rusia avea inca mijloace foarte multe sa-si mentina o influenta economica si politica uriasa in Ucraina. Tocmai de aceea, Occidentul nu s-a gandit niciodata, la modul serios, sa integreze in UE si NATO Ucraina. Acesta este un pretext al lui Putin, care s-a temut, mai mult ca orice, ca si in Rusia, treptat, se va dezvolta o societate civila care sa puna in discutie bazele sistemului sau despotic.

Putin, asemeni lui Hitler, a pretins lucruri marunte, care puteau fi considerate rezonabile, apoi a plusat, fortand pana la declansarea unui razboi, pe care l-a luat demult in calcul si l-a pregatit din vreme. Este limpede acum pentru oricine, ca Putin nu vrea doar Crimeea si Donbas-ul, ci refacerea URSS si reafirmarea Rusiei ca superputere mondiala. Mai nou, Serghei Lavrov cere, nici mai mult, nici mai putin, decat retragerea armamentului strategic american din Europa.

In acest plan, Putin are sprijinul unor dictatori precum Lukasenko, pe care l-a salvat de la a fi rasturnat de miscarile civice din Belarus, destul de firave. Insa, in Ucraina e altceva. Nu mai reiau ideea, impartasita de multi, pe buna dreptate, ca Putin a crezut sincer ca ucrainenii ii vor cadea la picioare. Acum cred ca si pentru el lucrurile sunt clare, ca ucrainenii nu vor cu Putin, deoarece nu li se pare deloc putinismul un model atractiv. Si, cu toata evidenta, el a ales sa forteze, distrugand o tara, pe care, in caz de victorie, o va controla doar cu armata, fara sa-i cucereasca sufletul. Esecul, pe termen lung, este astfel garantat. Singura cale sa controleze Ucraina ar fi sa distruga in mod sistematic elitele acestei tari, asemeni lui Stalin, si sa creeze un ucrainean de tip nou, prin propaganda si violenta, dupa tiparul clasic sovietic, descris atat de bine de Cinghiz Aitmatov in O zi mai lunga decat veacul.

Invazia sa are multe consecinte. Amintim doar cateva:1. acum, in mod clar, ucrainenii nu sunt doar anti-putinisti, ci si anti-rusi, rupand radical relatii vechi de secole. Acum totul se rezuma la ura – un fapt greu de crezut, avand in vedere cate milioane de cetateni au rude si prieteni de-o parte sau de alta a granitei. 2. A compromis toate deceniile de promovare a imaginii unei Rusii puternice si frecventabile, in pofida lipsei evidente de democratie. 3. A compromis mecanismele, foarte eficiente, de soft power, pe care le dezvoltase, si prin care Rusia juca deja un rol extrem de important in relatiile internationale. A lasat deoparte regulile sofisticate ale jocului international de acum si s-a intors la o viziune de inceput de secol 20 (cucerire de teritorii, fara a tine seama de vointa locuitorilor din zona), care nu-i serveste la nimic in ultima instanta, nefacand Rusia mai puternica. 4 . A determinat tari importante, precum Germania, gata mereu la compromis cu Rusia, sa-si revizuiasca radical politica externa. „Dez-amagirea” Germaniei si modificarea atitudinii acesteia este poate semnul cel mai evident a ceea ce Putin a reusit sa faca in realitate.