Maksim, un baiat de 9 ani, a plecat cu trenul, insotit de persoane necunoscute, catre Polonia, acolo unde mama lui il astepta. Femeia a povestit pentru publicatia ucraineana Ukrainska Pravda emotiile prin care a trecut, dupa ce a aflat ca fiul ei a ramas expus in orasul Cernihiv, dupa ce Rusia a atacat Ucraina.
Victoria a plecat in Polonia in incercarea de a-l ajuta pe fiul ei sa aiba parte de o viata mai buna. Mama singura, ea a decis sa-l lase pe baiat la Cernihiv, cu bunica lui, Nina. Credea ca acolo va fi in siguranta, iar la cateva luni venea si il vizita. Cu doar cateva zile inainte de inceperea razboiului, ea a aflat de amenintarea care plana asupra tarii ei. „Ai grija de cel mic. Acolo vine razboi! Razboiul”, i-a spus doctorul din Cracovia, in timpul unui control medical. Femeia nu avea timp sa se uite la stiri. Avea mai multe locuri de munca si deloc timp sa urmareasca actualitatea. „La sfarsitul lui ianuarie, l-am adus pe Maksim in Ucraina.
Trebuia sa termine clasa a IV-a, apoi intentionam sa-l mut cu scoala aici, la Cracovia. Pe 24 februarie, la ora 8.00, Maksim mi-a trimis un mesaj: a scris ca a inceput razboiul. Initial, am crezut ca fabuleaza!” , povesteste Victoria. Obuzele incepusera sa distruga viata oamenilor. „Mi-am pierdut si linistea, si somnul” „Cand au inceput sa bombardeze Cernihivul, mi-am pierdut linistea si somnul. Fiul meu, sensul vietii mele, era acolo si eu ma aflam la 1.000 de kilometri distanta”, spune femeia.
La Cernihiv, nordul Ucrainei, unul dintre cele mai bombardate orase din tara, Maksim se adapostea cu bunica Nina si cu Jimmy, cainele lui, intr-un buncar aglomerat, aflat langa casa lor.
In plus, autoritatile orasului au avertizat ca iesirile sunt minate, iar inamicul trage in masinile civile. Bunica a refuzat categoric sa plece din casa in care s-a nascut, asa ca Victoria a fost nevoita sa gaseasca alta solutie pentru a-si aduce fiul langa ea. A apelat la voluntarii ucraineni pe care i-a intalnit la centrul unde si ea s-a dus pentru a-i ajuta pe cei care au fugit din calea razboiului.
„Am intrebat daca este posibil sa-mi scot fiul din Cernihiv. Am primit doua variante: fie sa mearga cu o femeie in varsta, fie cu o mama si doi copii adolescenti. Am ales a doua varianta. Pe mama aceea curajoasa o cheama Lesia”, spune Victoria. A trebuit sa actioneze rapid. Era deja seara, iar fiul urma sa fie la locul convenit de plecare a doua zi, la 6.30 dimineata. „Nu am crezut pana in ultimul moment ca totul va functiona”, povesteste Vika.
Fara curent in oras, la lumina unei lumanari, bunica si-a condus nepotul la locul de intalnire. Era 21 martie, autobuzele de evacuare asteptau oamenii in locul convenit. „Au fost scosi din iad peste 600 de femei si copii in acea zi”, spune Vika. A aflat ca in momentul in care un convoi a traversat podul rutier, a inceput bombardamentul.
„Ploaie de obuze” in directia autobuzului care evacua femei si copii „Lesia mi-a spus ca au fost multe obuze. Oamenii s-au trantit pe burta, la podea. Dar Dumnezeu si priceperea soferilor i-au salvat pe pasageri. Toata lumea era in viata”, spune Vika.
De la Kiev, alt tren, spre Cracovia.
Apoape 1.000 de kilometri. La 22.00, pe 22 martie, Victoria si-a intalnit fiul in gara din orasul polonez. Tusea care aminteste de adapostul rece „Acestea au fost cele mai grele zile din viata mea. Si cea mai grea decizie a fost sa-mi trimit baietelul cu straini intr-o calatorie atat de lunga si de periculoasa. Cred ca am riscat si a iesit totul bine. Ii sunt foarte recunoscatoare Lesiei, l-a salvat”, spune Victoria. Lesia si copiii ei au zburat deja in Franta. Maksim isi revine din experienta de la Cernihiv. Tuseste mult, semne ca a dormit multe zile intr-un adapost antibomba rece. Dar e impreuna cu mama sa.