Apelul emotionant al Nadejdei din orasul asediat Mariupol: „In acest oras toata lumea asteapta sa moara. Sper doar ca moartea sa nu fie atat de inspaimantatoare”

In Mariupol, orasul ucrainean aflat la mai putin de 50 de km de granita cu Rusia, se desfasoara in aceste zile una dintre cele mai sangeroase batalii din razboiul din Ucraina. Portul de la Marea Azov reprezinta o miza importanta pentru armata rusa pentru ca daca l-ar cuceri ar realiza o legatura continua intre vestul Rusiei si Crimeea.

Oficiali din Mariupol spun ca, din 27 februarie si pana acum, 80-90% din cladiri au fost lovite de bombe. Relatarile care vin din oras arata ca localnicii au recurs la metode disperate pentru a supravietui, neavand apa si electricitate. Unii au topit zapada, au scos putinele provizii afara in frig, au si gatit in aer liber, in momentele cand nu au fost bombardamente.

Tancurile rusesti sunt pe strazi in multe locuri, au devenit celebre cumplitele atacuri asupra teatrului si asupra scolii de arta. 40 de mii de locuitori (din 400 mii) au reusit sa fuga din oras, potrivit oficialitatilor locale. Chiar si in aceste conditii crunte, ucrainenii refuza sa se predea si duc o rezistenta eroica in fata armatei ruse.

„Sunt sigura ca voi muri in curand. E o chestiune de zile”

Despre viata oamenilor din Mariupol scrie pe Facebook una dintre localnice, Nadejda Sukhorukova:

„Am iesit afara pe strazi intr-o pauza intre bombardamente. Trebuie sa-mi plimb cainele. Stranuta in continuu, tremura si se ascunde dupa picioarele mele. Tot timpul imi vine sa dorm. Curtea mea, plina altadata de povesti, este acum tacuta si moarta. Nu-mi mai este frica sa ma uit in jur.

Vis a vis de mine este casa cu numarul 150. Focul a devorat cinci etaje din ea si acum il mesteca si pe cel de-al saselea. Focul arde ingrijit, ca intr-un semineu. Ferestrele cu rame negre au ramas fara geamuri. Din ele, ca niste limbi, cad perdelele. Privesc aceasta imagine calma si totodata blestemata.

Sunt sigura ca voi muri in curand. E o chestiune de zile. In acest oras toata lumea asteapta sa moara. Sper doar ca moartea sa nu fie atat de inspaimantatoare. Acum trei zile un prieten al nepotului meu cel mai mare ne-a vizitat si ne-a spus ca o bomba a lovit statia de pompieri in plin.

Salvatorii si-au pierdut vietile. O mana, un picior si capul unei femei au zburat in toate partile. Imi doresc ca partile corpului meu sa ramana pe loc, chiar si dupa explozia unei bombe aruncate din cer. Nu stiu de ce, dar cred ca este important.

Desi, pe de alta parte, nu va fi nicio inmormantare in timpul luptelor. Asa ne-au spus politistii cand i-am oprit pe strada si i-am intrebat ce facem cu bunica moarta a prietenului nostru. Ne-au sfatuit sa o punem pe balcon. Ma intreb in cate balcoane se afla in acest moment cadavre intinse?

Cladirea noastra de pe strada Mira este singura care nu a fost lovita in mod direct. A fost atinsa de obuze de doua ori, s-au spart geamurile la unele apartamente, a fost avariata, dar a avut noroc in comparatie cu alte cladiri. Intreaga curte este acoperita de cateva straturi de cenusa, cu bucati de sticla, plastic sau metal.

Incerc sa nu ma uit la bucata de metal care zboara deasupra locului de joaca. Cred ca e o racheta, poate s-a dus. Nu-mi pasa, e doar o chestie inconfortabila.

La fereastra de la etajul trei vad fata cuiva care ma urmareste. Se pare ca a ajuns sa-mi fie frica de oamenii vii. Cainele meu incepe sa urle si inteleg ca vor incepe sa traga din nou. Am stat afara in timpul zilei si in jurul meu este o tacere de cimitir. Nu sunt masini, nu se aud voci, iar pe banci nu sunt copii si bunici. Chiar si vantul a murit.

Totusi mai sunt cativa oameni pe aici. Stau doar intr-o parte a casei si in parcare acoperita. Nu vreau sa ma uit la ei. Mi-e teama ca voi vedea pe cineva cunoscut. Viata din orasul meu s-a mutat in subsoluri. Viata e ca o lumanare, nu ai cum sa o scoti afara. La cea mai mica vibratie sau vanticel va veni intunericul.

Incerc sa plang dar nu pot. Imi este mila de mine, de rudele mele, de sotul meu, de vecini, prieteni. Ma intorc in subsol si ascult acolo un sunet urat de metal. Au trecut doua saptamani si nu-mi vine sa cred ca a existat o alta viata.

Oamenii continua sa traiasca in subsoluri in Mariupol. In fiecare zi e din ce in ce mai greu sa supravietuiasca. Nu mai au apa, mancare, electricitate, nu pot nici macar sa iasa afara din cauza bombardamentelor. Oamenii din Mariupol trebuie sa traiasca. Ajuta-i. Spune-le povestea. Sa stie toata lumea ca uciderea oamenilor pasnici continua.”