O ucraineanca, Alina Stailovskaya, a reusit sa ajunga impreuna cu copiii ei pe un teritoriu sigur, dupa trei saptamani petrecute sub bombardamentele de la Mariupol. Ea a povestit cosmarul trait de familia ei, scrie amazing-ukraine.com.
Pe 17 martie, familia mea a parasit Mariupolul. Cum au transformat rusii orasul meu nu poate fi exprimat in cuvinte. Daca te uiti in jur vezi fie case rase de pe fata pamantului, fie case cu gauri uriase de la loviturile aeriene. In curti exista si cratere cu o raza de 5 pana la 10 metri. Exista o multime de cadavre in jurul caselor, care zac fie intregi, fie ciopartite. Locuitorii le arunca direct in acele cratere.
Cand am trecut pe strada centrala a cartierului nostru, nu am vazut nici macar o casa intreaga
Ceea ce odata fusese o sosea curata si ingrijita, s-a transformat acum intr-un camp parjolit, cu tancuri rusesti ramase arse amestecate cu corpurile celor care zaceau langa sau pe ele... Probabil ca imi voi aminti mirosul acela toata viata.
In cele 3 saptamani nu am avut nici apa, nici lumina si nici caldura. Temperatura in apartamentul cu geamuri sparte era aceeasi cu cu temperatura de afara: 0-10 grade… Bombardamentele au fost atat de puternice, incat unda de soc a spart ferestrele si a rupt manerele ferestrelor.
Din cauza lipsei apei a trebuit sa incalzesc zapada si apoi sa o fierb. Uneori, noaptea, nu ma trezeam din cauza bombelor, ci pentru ca imi era ingrozitor de sete pentru ca nu bausem apa de cateva zile. Apa era folosita doar pentru gatit sau o tineam pentru copii. Limita era de o cana de apa pe zi. Nu aveam aproape nimic de mancare pentru ca nu apacasem sa facem provizii, dar oricum nu aveam suficienta apa pentru a o gati.
Chiar si atunci cand am reusit sa gatim orez, am stabilit o limita de 2 linguri de orez de persoana pe zi
Bombardamentele incepeau constant incepand cu ora 4.00. In fiecare dimineata, exact la ora 4.00, incepeau loviturile aeriene. In zona noastra au ajuns 2 tipuri de obuze: cele pe care le auzeai mai intai suierul si care erau mai putin periculoase pentru ca iti lasau cateva secunde pentru a te ascunde sau adaposti. Mai erau apoi cele care veneau fara zgomot si te trezeai cu doar cu explozia si apoi cu fragmente care se imprastie in toate directiile, strapungand orice.
Ceea ce a fost cu adevarat infricosator era faptul ca nu puteam face nimic... nici macar nu puteam sa iesim din acel iad, pentru ca rusii nu ne-au lasat sa iesim din oras... Nici nu am sperat sa ramanem in viata, doar ne doream ca totul sa se termine...
Intr-o dupa-amiaza, un tanc rusesc a venit in fata casei si a inceput sa traga la etajul al noualea al unui bloc vecin. Erau oameni si pe langa lbloc dar si in apartamente. Dar lor nu le pasa, se distrau doar. Am aflat despre victimele din apartamente mai tarziu, cand au inceput sa apara morminte in curte. Rusii ar fi continuat, dar armata noastra a ocolit casa vecina si a tras in tanc din spate. Tancul s-a rasturnat si a inceput sa arda, unul dintre rusi a sarit afara si a inceput sa alerge spre curtile vecinilor. Ai nostri au tras pentru a doua oara si l-au terminat pe rusi. Spre seara se faceau ”excursii” la tancul ars si la piciorul stang al rusului, ramas acolo.
A doua zi a fost relativ liniste si bombardamentele au ocolit zona noastra. Am iesit in curte, iar copiii mei au vazut soarele pentru prima data in 2 saptamani si au respirat aer relativ proaspat. Fiica mea cea mica s-a plimbat langa casa si a numarat cadavrele (cate erau intregi si cate ciopartite)... erau peste tot... Apoi a intrebat: „Mama, nu inteleg de ce ar trebui sa vad toate astea la varsta de 10 ani?” nu stiam ce sa raspund...
Au trecut doua saptamani, iar copiii mei inca viseaza tancuri rusesti, bombardamente si razboi. Iar eu inca ma trezesc la 4 dimineata...