Cine s-ar fi putut gandi fie si numai cu o luna in urma ca UE, o organizatie intr-atat de greoaie incat Regatul Unit a optat s-o paraseasca, va fi vazuta drept refugiul desavarsit de catre tari disperate dupa securitate?
La mai putin de o saptamana dupa invadarea Ucrainei de catre Rusia, guvernul ucrainean, urmat apoi de cele ale Moldovei si Georgiei, a depus in regim de urgenta cerere de aderare la UE, dorind sa adere printr-o procedura accelerata care nici nu exista. Franta – membru fondator al UE si recunoscuta pentru reticenta ei fata de extinderea blocului – este acum de acord ca trebuie gasita o cale pentru a fi „ancorate in Europa” tarile cele mai expuse amenintarii rusesti, dupa cum s-a exprimat saptamana trecuta un reprezentant al presedintiei. Acele tari sunt Moldova si Georgia, dar si cele din Balcanii Occidentali, unde influenta Rusiei ia amploare.
Intrebata acum o saptamana despre cererea Kievului de aderare, Ursula von der Leyen a raspuns spontan ca locul ucrainenilor „e alaturi de noi”. Demnitarii germani si francezi ar putea crede ca presedinta Comisiei Europene s-a lasat purtata de val, insa raspunsul ei reflecta un nou sentiment de responsabilitate aparut si la alti europeni. Oricum se va incheia acest razboi, Europa a fost deja transformata profund.
Jean Monnet, unul dintre parintii fondatori ai UE, spunea ca Europa „va fi faurita prin intermediul crizelor”. Acum se dovedeste inca o data ca a avut dreptate. A fost nevoie de pandemie pentru ca UE sa faca pasul gigantic de a-si finanta un enorm plan de redresare prin datorii comune. Acum, un razboi aparut pe continent a determinat UE sa decida – in decursul unui singur weekend – sa finanteze livrari de armament din partea statelor membre catre o tara din afara Uniunii, transformand astfel o organizatie economica si politica intr-un furnizor de securitate.
Cancelarul Olaf Scholz, la acea vreme ministrul de finante al Germaniei, a calificat fondul UE de redresare convenit in mai 2020 „un moment hamiltonian” pentru Europa, referindu-se la Alexander Hamilton, care a decis ca guvernul federal sa sustina datoriile contractate de statele americane la sfarsitul secolului 18 in vederea finantarii razboiului de independenta. Saptamana aceasta s-ar putea sa vedem un al doilea moment de acest fel, cand liderii UE se vor intruni la Versailles pentru a discuta noi instrumente comune pentru protejarea cetatenilor de razboi si alte amenintarii viitoare.
Presedintele francez Emmanuel Macron, a carui tara detine presedintia rotativa a UE, vede aceasta transformare ca pe o validare a cruciadei sale in favoarea suveranitatii strategice. El va profita fara indoiala de ocazie pentru a avansa si mai mult in aceasta privinta, mai cu seama in domeniile militar si energetic. Rolul sau de om de stat in aceasta criza ii va imbunatati totodata sansele de a fi reales luna viitoare. Acum el are si un aliat puternic, Germania, care multumita lui Vladimir Putin a trecut acum prin propria sa revolutie, fie ea si tardiva. Germania a pus capat brusc celor 30 de ani de delasare in privinta Rusiei post-sovietice. A suspendat aprobarea gazoductului Nord Stream 2, trimite echipamente militare Ucrainei si a infiintat un fond de 100 de miliarde de euro pentru investitii militare.
In ultimele doua zile, atat Macron cat si Scholz au vorbit despre o „noua era” in Europa. In timp ce la Bruxelles si Berlin se prabuseau tabuuri, sondajele de opinie indicau momente de cotitura si la Helsinki si Stockholm, cu majoritati in favoarea aderarii la NATO. In aceasta noua era statele foste comuniste precum Polonia, tarile baltice si Romania – care au aderat la UE in secolul 21, dar se afla acum in prima linie a razboiului – vor avea un cuvant mai greu de spus in politica UE. La randul lor, aceste tari care pana acum s-au concentrat mai degraba pe NATO ar trebui sa-si indrepte atentia catre consolidarea UE.
Pe de alta parte, liderii UE vor trebui sa-si puna o serie de intrebari dificile. Cum au putut evalua intr-atat de incorect intentiile lui Putin? Cum de s-au multumit doar cu un acord de incetare a focului negociat in pripa de presedintele francez Nicolas Sarkozy atunci cand Rusia a invadat Georgia in 2008, pentru ca mai apoi sa nu traga Moscova la raspundere pentru violarea termenilor lui? De ce nu au reactionat mai in forta in 2014, cand Rusia a anexat Crimeea, a intervenit in Donbas si a asigurat racheta care a doborat avionul malaez?
Si mai sunt si alte scapari: Angela Merkel rezistand cu obstinatie presiunii europene si americane pentru a renunta la Nord Stream 2; Macron amagindu-se ca sarmul sau va fi suficient pentru a negocia cu Putin o noua ordine europeana de securitate; europenii continentali respingand drept prea alarmiste avertismentele serviciilor secrete americane si britanice in privinta pregatirilor de invazie ale Rusiei.
Sa fi fost negarea evidentei? Sa fi fost conciliatorismul, acea boala europeana de secol 20? Sa fi fost un fals sentiment de securitate? Sa fi fost pura imposibilitate de a concepe un razboi aici, intrucat noi am construit UE tocmai pentru a ne asigura ca pe continentul nostru nu va mai reveni niciodata un razboi in toata puterea cuvantului? Intrebari care nu au inceput inca sa fie puse cu adevarat. Insa acum, cand o noua Europa ia nastere din tragedia Ucrainei, aceste intrebari vor necesita un raspuns.