Sambata, armata rusa incearca sa cucereasca Mariupol. Corespondentul Libertatea insoteste refugiatii.
Trenurile de noapte de aici, din sud-estul Ucrainei, n-au mai plecat spre Kiev. Capitala e si ea un focar de lupte, ca si orasele care se bat ca sa nu cada, pretutindeni in tara. Sambata dimineata, autoritatile din Mariupol au pus cinci autocare la dispozitie. Suntem 200-250 de oameni. Se bombardeaza tot mai tare si tot mai aproape. Ii urmez pe refugiati, asa cum altadata exploratorii urmau ruta spre izvorul marilor fluvii. Copiii, femeile si barbatii de langa mine sunt tot un riu, care se face tot mai mare cu fiecare ora.
De pretutindeni din Ucraina, fugind de razboi, oamenii incearca sa ajunga, ca o apa a disperarii, inspre Vest.
Oamenii din Mariupol si-au luat cu ei si animalele. O fetita, cu fes pe cap, isi tine la geamul autobuzului catelul. Un alt baietel, un pic mai mare, sa aiba 8-9 ani, sta inghesuit linga fratele sau. Are o geaca de puf, de buna, blugi curati. Doar miinile cu care stringe si framanta sticla de apa culcata pe picioare arata ca nu plecam nicaieri de bine, in nicio vizita, la niciun meci de fotbal, sportul de care sunt indragostiti toti pustii de aici.
Pina la Kiev sunt 650 de kilometri. O eternitate. La un moment dat sunt sanse sa ne puna pe tren. ”In 2014, cand a inceput primul razboi, mult mai mic decat cel de acum, am fugit din Donetk”, spune Hanna, o fata de 16 ani. Autobuzul porneste. ”Acum fug din Mariupol. E 2022. Nu-mi vine sa cred”.
